sâmbătă, 31 martie 2018


* De doua ori stigmatizat, de mii de ori binecuvantat!

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

De două ori stigmatizat, de mii de ori binecuvântat!

Lenuta Neacsu


La sfîrşitul clasei întâi am anunţat-o pe mama că voi lua premiul întâi, sa-mi facă neapărat o coroniţă. Mama a râs, ca–ntotdeauna, "de unde să iei tu premiul întâi ? Fugi de-aici, poate dă Dumnezeu să treci măcar clasa, să nu fi cheltuit degeaba atâţia bani!". Nu m-a crezut. Am ajuns la serbare cu emoţii. Doamna învăţătoare m-a privit de sus pînă jos şi mi-a spus că îmi va da premiul mai târziu, prin spatele scenei în care erau adunaţi copiii. Am înţeles de ce: nu eram frumos îmbrăcată. Eram a treia fată la părinţi şi privilegiul de-a avea haine noi îl avea doar sora mea cea mai mare. Ciorapii mei erau ei verzi, dar erau cusuţi doar în două locuri şi încă cu aţă maro! Foarte frumoasă cusătură le făcuse mama! Ce-o fi apucat-o pe învăţătoare? Mi-am auzit numele şi am vrut să ies în faţă, dar mi-am adus aminte că nu trebuia. Mi-a dat într-adevăr premiul la sfîrşitul serbării. Cînd am văzut pachetul cu cărţi îmi venea să chiui de bucurie, în viaţa mea nu visasem să am atîtea cărţi. Pe drumul către casă mi-am adus aminte cu cîtă greutate îmi cumpărasem prima mea carte...

Mama ne dădea în fiecare dimineaţă, la toţi patru copiii, un bănuţ de 5 lei cu care trebuia să ne cumpărăm 4 pachete de biscuiţi de 1,25 bani fiecare. Eu o convingeam pe sora mea cea mare să nu-mi cumpere şi strîngeam bănuţ cu bănuţ . Voiam să-mi cumpăr o carte pe care o văzusem în vitrina unei librării. Se numea ,,Poveşti cu zîne ”, de Contesa de Segur. Știam să citesc de la surorile mele, așa că o voiam!

Din prima zi de cînd am renunţat la pachetul de biscuiţi, am intrat val-vîrtej în librărie, să întreb cît costă cartea!

- E cartonată cartea, măi copilu', n-ai tu bani de ea şi nici faţă, mi-a spus vinzătoarea grăbită.

- Dar cît costă ?

- Douazecişicinci de lei.

Douăzecişicinci de lei ...Cît o fi însemnînd, Doamne, cifra asta, că eu nu ştiu, sînt abia in clasa întîi, m-am speriat eu de-a binelea, dar dacă eu am totuşi banii şi nu ştiu să-i număr?...mi-am zis eu gînditoare şi, într-o secundă, m-am întors la vinzătoare şi i-am răsturnat toţi banii pe masă: 1 leu si 25 de bani!

- Nu ai măi fetiţă, îţi mai trebuie, nu ai !
A doua zi, la fel ! Am renunţat la pachetul de biscuiţi si fuga mare la librărie, să văd dacă nu cumva îmi ajung banii de carte...
- Îţi mai trebuie măi copiluţ, iţi mai trebuie ...nu ai destul !
A treia zi la fel ... nu ştiu cîte zile m-am dus la rînd, dar ştiu că, într-o zi, vînzătoarea m-a privit straniu cateva secunde, fără să clipească, apoi mi-a răspuns:
- Dă toţi banii la mine, măi fetiţă. I-a luat şi, fără sa-i numere, i-a pus pe toţi în sertar. Apoi a luat cartea şi mi-a dat-o! Am luat-o ca pe-o comoară în mîini şi-am alergat cu ea acasă, direct în pod.
M-am aşezat pe burtă şi-am început să citesc poveste după poveste. Ce lume frumoasă şi ce oameni buni ! O auzeam pe mama cum mă striga prin toată curtea, îngrijorată că nu mă văzuse venind de la scoală … Dar... degeaba striga ea, că eu nu mă puteam opri din citit. Eram fascinată! Într-un tîrziu, am ieşit, nu pentru că am terminat cartea, ci pentru că nu mai aveam lumină în pod. Am intrat în casă şi m-a văzut tata cu cartea în mînă. S-a uitat la ea, la preţ...
- De unde ai avut banii?, m-a întrebat deodată.
- I-am avut eu ...
- De unde ?, m-a intrebat tăios.
- De la biscuiţi, i-am răspuns eu abia auzit
- Şi bine, măi tată, tu n-ai mîncat nimic la scoală?
- Ba da
- Ce?
- Tată, tu mă crezi că eu învăţ bine, nu ? Uite cum a fost ...
La scoală stăteam în bancă cu o fată al cărei tată era ofiţer. La ea am vazut pentru prima dată în viața mea un crenvuşti. I-am cerut și eu un pic intr-o zi şi ea mi-a dat cu o condiţie: sa-i fac temele in pauză, că ea nu avea timp... acasă se juca cu păpuşile. Mi-a adus în fiecare zi un crenvuşti, iar eu i-am făcut temele aşa cum ne-am inţeles. Ce nu ştia tata și nu i-am spus niciodată, era că într-o zi am renunţat la pachetul ei, făcându-i altă rugăminte: să-mi aducă a doua zi o păpuşă cu care să mă joc. A acceptat! Îi păstrez şi azi o amintire frumoasă!
………………………………………………………………………………………
Şi aşa… cu pachetul de cărţi sub braţ, am ajuns acasă de la serbarea de sfirșit de an a clasei întîi. Tata era acasă împreună cu fratii săi și vorbeau. I-am arătat cărţile… tata m-a luat în braţe, s-a uitat la cărţi, la mine şi, cu un glas nespus de duios, mi-a spus:
- Nuşa, noi suntem țígani și oricît de bine ai învăţa, oricâte premii ai lua tu, tată, tot la mătură ai s-ajungi, că aşa suntem noi țiganii, nu se uită nimeni la noi …
- Tată, dar dacă eu invăţ bine, bine şi iau numai premiul întîi, tot țigani rămînem? Nu ne facem români? Nu ni se face pielea albă?
Am auzit un hohot de ris… rîdeau fraţii tatei mai mici, de mine. Am ieşit afară … Mi se spulberase un vis… şi realitatea era atît de crudă! Eu credeam că puteam să scap de pielea neagră şi de cuvintele "cioarooo... cîrrr", care se tot auzeau în spatele meu. Ironia era că dintre toţi fraţii, eu eram cea mai urâtă, fraţii mei fiind ba unul cu părul blond şi cu ochii albaştri, ba unul cu faţa albă şi cu ochii verzi… Eu eram un rebut! Când treceau pe lîngă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă întrebam serios ce-or fi făcînd ei de au pielea albă… Au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu? Pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum?… Dacă nu era asa, de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea?! De ce scrîșneau din dinţi şi rosteau un abia auzit ,,țigani nenorociți”, când treceam pe lingă ei? Dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi in locul lor?
N-am reuşit să înţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui “dat” al lui Dumnezeu, considerîndu-l un stigmat nedrept, de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate, ca să inţeleg că ,,țigan nu te naşti, țigan devii" atunci cind furi, cînd minţi, cînd ucizi, atunci devii rob. De născut, ne naştem toţi liberi! Din dragoste pentru noi, oamenii, Dumnezeu a rînduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii …. Abia după ce l- am cunoscut pe Dumnezeu, am încetat cu acuzaţiile şi am putut sa-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat .
Apoi am ales eu singură un alt stigmat, oricît de urât ar suna şi oricăt de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pămîntesc a fost un țigan sărac, ghebos, care cînta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copii săi, aşa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc, care, din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.
Pe scurt, sunt mîndră de stigmatele mele, căci unul (țigănia) l-a hotărît Dumnezeu pentu mine, pentru viaţa aceasta şi celalalt (credincioșia), l-am hotărît eu pentru Dumnezeu, pentru viaţa veşnică !

3 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am publicat (prin copy/paste) textul postat pe Facebook de d-ra Lenuta Neacsu, fara a interveni in niciun fel asupra lui (in privinta editarii), fiindca mi se pare a fi foarte interesant.

    RăspundețiȘtergere
  3. Google spune aproape totul. Asa aflam ca, printre altele, doamna Lenuta Neacsu depune o intensa activitate culturala, indeosebi pentru copii, in orasul sau de bastina, Bacau. Pe deasupra, dovedeste un real talent literar. Felicitari!

    RăspundețiȘtergere