duminică, 27 mai 2018


*Aventuri din Epoca de Aur - CE AM AVUT SI CE AM PIERDUT

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com


Din ciclul,

AVENTURI DIN EPOCA DE AUR

Alexandru Ghillis


     Obsesia regimului national-comunist ceausist de a crea Omul Nou, prin lustruirea sistematica a creierelor mai labile, chiar a dat roade in multe cazuri, dovedindu-se ca nu a fost doar o simpla himera a Carmaciului omagiat libidinos de Adrian Paunescu si Vadim Tudor.

     Daca ai rabdare sa citesti comentariile cititorilor, postate dupa multe dintre articolele publicate de jurnale online aflate de aceeasi parte a baricadei, ai sa vezi - cu o oarecare uimire – ca si la peste un sfert de secol de la sucombarea ternului regim totalitar, au ramas si, probabil, chiar s-au inmultit Oamenii Noi de atunci, care-si manifesta acum lacrimogen nostalgia dupa ceea ce pretind ca au pierdut. Dar ce-au avut si ce-au pierdut? Ar fi de pus o intrebare stanjenitoare din partea noastra: ce functii detineau ei pe atunci, ca sa caineze acum ce au pierdut?

     Totusi, hai sa vedem ce am avut si ce am pierdut, noi, fostii cetateni obisnuiti ai R.S.R.! Doar am alcatuit majoritatea cetatenilor Romaniei Socialiste, simpli aplaudaci la semnal!

     Da! Au dreptate nostalgicii: ai pierdut un loc de munca sigur si modest platit, dar garantat (uneori pana la pensie). Dar nu gaseai ce cumpara de mancare, oricat ai fi dat. Ai pierdut inghesuiala ingrozitoare din harburi de tramvaie si autobuze puturoase, in primele ore ale diminetii si in cele ale dupa-amiezii, la dus si la intors de la locurile de productie, acolo unde poate ai indurat si austeritatea unor conditii mizere de munca, mai ales iarna. Pai, de ce tocmai iarna? Deoarece caldura era furnizata pe sponci sau deloc. Chinul frigului si al intunericului il suportai, injurand in gand sau in cadrul restrans al familiei, in serile cand, din intunericul strazii, veneai acasa la bloc si urcai bajbaind pe scari multe etaje, fiindca liftul nu functiona din cauza curentului electric, care era inca oprit. Apoi intrai in bezna apartamentului tau si aprindeai lampile cu gaz, identice cu acelea pe care le avea si mamaia la tara. Doar gaz in ele trebuia sa ai! Cand venea curentul, familia se inviora brusc, porneai televizorul in alb-negru si, mestecand te miri ce, va holbati cu totii la programul de seara de doua ore, din care o ora si jumate urmareati placizi aventurile lui nea Nicu. Dupa ora 22 ti se recomanda sa te culci, ca sa fii apt in ziua urmatoare de noi cuceriri pe inaltele culmi ale socialismului. Dar tu, de multe ori, indaratnic, incepeai sa asculti in surdina (fiindca si peretii aveau urechi sensibile!) radio Europa Libera sau sa te uiti la televiziunea bulgara, mai ales ca deja invatate-si limba fara sa-ti dai seama. Dupa asta, chiar urma „leka noci”.

     Deci, acestea ar fi primele si cele mai mari pierderi pentru postacii nostalgici de pe internet! Restul, probabil ca li se par minore: ca de exemplu, pentru Omul Nou cu conceptii materialist-stiintifice inaintate, nu conta alergatul in cautarea hranei (in cea mai mare parte cartelata), fluturand disperat de colo pana colo prin oras sacosele de plastic goale (agonisite si ele la negru), asteptatul ritualic la cozi interminabile (noaptea, in zori sau in timpul programului de lucru, daca nu aveai batrani in familie, ca sa-i plantezi de cu noapte sa tina randul pe scaunelele pliante). Am pierdut, e adevarat, instinctul animalic de a adulmeca locurile din oras unde se „baga” cate ceva!

    Omul Nou era dresat sistematic sa-si infranga foamea printr-o alimentatie rationala, stiintifica, atent supervizata de o inalta academiciana doctor inginer pe puncte. Nenorocirea este ca acest minunat Om Nou nu a mai apucat sa se bucure de marile fabrici de mancare, preconizate sa asigure zilnic, portionata si cartelata, mancarea de pranz livrata ordonat la sufertase pentru toti oamenii muncii de la orase, asa cum disciplinat se bucura inca de aceste inalte cuceriri fostii nostri frati nord-coreeni. In Bucuresti, inainte si, mai ales, imediat dupa 1990, acelor combinate alimentare, abandonate in paragina, li se spunea in deradere „circuri ale foamei”, iar mai tarziu au fost transformate toate in mall-uri elegante. Ca atare, iata inca o imensa pierdere pentru nostalgici, pe care - din nefericirea lor - au uitat-o! Mai sunt multe, foarte multe pierderi de calibru greu pentru Omul Nou, dar nu exista suficient spatiu si timp ca sa fie detaliate si marturisesc ca am ochii inlacrimati cand incerc stangaci sa va aduc aminte ce am avut si ce am pierdut. Poate ma completati si dumneavoastra, cei care sunteti veterani ai acelor trecute vremi!

sâmbătă, 26 mai 2018


* Aventuri in Epoca de Aur - BANCHETUL

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com


Din ciclul,
Aventuri in Epoca de Aur Banchetul*

Alexandru Ghillis

 
*O idee de scenariu de film de lung metraj, datand din anul 1970. Am scris sub influenta puternica a noilor scoli de film ceha si poloneza, dar si sub impresia filmului “Reconstituirea” al lui Lucian Pintilie.

Un cuplu tanar se saruta pe o banca. Baiatul o mangaie pasionat pe fata, ii dezmiarda stangaci buzele cu varful limbii sale, ii mangaie cu buzele ochii si fruntea, ii rasfira cu degetele parul ei lung si blond.

Dupa-amiaza de vara intr-un frumos parc romantic. Alei umbroase cu zone insorite, arbori uriasi si pajisti moi. Liniste si pace accentuate de fosnetul frunzelor, de bazaitul insectelor, de zborul nehotarat al fluturilor si, poate, de soaptele celor doi. Pe lacul din parc plutesc maiestuos lebede albe. Deasupra, intr-o parte a lacului, se intinde un gratios pod suspendat, care uneste doua coline impadurite, in depresiunea carora s-a format lacul. Mai sus de unul din capetele podului, deasupra copacilor de pe colina, se zaresc ruinele unui castel.

Acum se aude harait de difuzoare, o voce care numara pana la zece, repeta, apoi amuteste brusc si intra sfarsitul unui cantec si incepe radiojurnalul. Tanarul cu jeansi albi si fata cu pletele-i aurii se plimba agale pe malul lacului, pe podul suspendat la inaltime, unde se harjonesc si se saruta. Baiatul tine nonsalant o ghitara pe umarul stang, in timp ce cu dreapta strange talia fetei. Banuim ca ii povesteste ceva hazliu, probabil lucruri fara importanta pentru urechi straine.

La restaurantul situat pe debarcaderul de la marginea lacului, se fac ultimele pregatiri in vederea marelui banchet dat in cinstea aniversarii unui an de la intrarea in productie a Combinatului X. Se instaleaza lumini, se incearca microfoanele, se alatura mesele, formand siruri lungi, paralele - geometrie seaca - acoperite cu fete de masa albe. Chelneri grasi si picolite ciolanoase alearga de colo-colo, aranjand mesele si scaunele, se cearta, se cheama cu voci ridicate sau injura. Un chelner tuciuriu si masiv, cu o chelie lucind de transpiratie, cu gulerul camasii desfacut si papionul lipit pe gatul transpirat, isi ciupeste nervos mustacioara, in timp ce instruieste o picolita balaie.

Niste barci cu copertina hoinaresc lenes pe lac, iar sus pe pod, in partea cealalta a lacului, se zaresc cei doi tineri aplecati peste balustrada. Adie o boare subtire, care umfla din cand in cand umbrelele decolorate, ce acopera din loc in loc mesele. Fondu.

S-a inserat. Debarcaderul este populat de o multime de invitati si sosesc continuu altii. Numerosi gura-casca - fara invitatii - isi cumpara bere si se tolanesc pe iarba, in lumina reflectoarelor, chiar pe malul lacului, langa debarcader. Cu sticle de bere in maini, se uita, rad si discuta, privind poate cu invidie, barfind pe cate cineva. Probabil, dintre cei norocosi, care au izbutit sa aibe un loc pe debarcader.

Galagie, rasete. Luminile fluorescente se oglindesc in apa lacului pana departe, brazdandu-l cu dungi luminoase, tremurande, traversate maiestuos - din cand in cand - de cate o lebada impasibila, care dispare apoi in intuneric, devenind o vaga pata alba ce se topeste in noapte. In lumina cruda a felinarelor roiesc roiuri de musculite, gaze de noapte, agitate parca de harmalaie. Adierea racoroasa ce strabate dinspre lac, infioara poalele fetelor de masa. Totul este scaldat intr-o lumina puternica alb-albastruie, imaginea avand o gama intermediara larga de griuri de la albul fluorescent pana la negru intens. In afara marelui spatiu aflat in lumina reflectoarelor si a altor insule de lumina, intunericul este deplin si oamenii, care forfotesc haotic de colo-colo, dispar ca si cum s-ar topi, atunci cand ies din zonele intens luminate.

Cateva masini Volga si Dacia 1300 negre, stralucitoare, stopeaza pe rand si din ele, in aplauzele invitatilor oficiali, care au format un coridor viu, coboara, plini de morga, cei din conducerea Combinatului, reprezentantii ministerului si ai oficialitatilor orasului.

Totul incepe cu o cuvantare bolovanoasa, poticnita, a unui oficial si din care nu se prea aude mare lucru din cauza harmalaiei. Aplauze, voci incurajatoare din randurile comesenilor. Cateva fraze pompoase si conventionale din partea unui reprezentant al ministerului, amintind de anumite directive etc. Aplauze indelungate, in timp ce berea este data pe gatlejurile infierbantate ale chibitilor aflati pe malul lacului si sub copacii monumentali. Rumoare intre acesti gura-casca, care n-au cum sa auda bine cuvantarile stereotipe. Unii s-au catarat in copaci si stau ca pasarelele, balambanindu-si alene picioarele si-si paseaza sticlele de bere care vin de jos. Sunt in majoritate barbati, probabil nefamilisti. Mult tineret, cu siguranta provenit nu de mult de la tara la oras, pentru a se califica intr-o meserie. Sunt tinerii brigadieri ai noului Combinat.

Dupa toastul oficialitatilor se trag focuri de artificii si snopuri luminoase se sparg pe cerul de smoala, luminand totul ca ziua, apoi cad stingandu-se deasupra luciului apei.

Cei doi tineri indragostiti stau asezati pe ruinele de la baza castelului. Fata este abandonata la pieptul baiatului care, cu ochii spre spectacolul din vale, ingana o melodie nedistincta, ciupind corzile ghitarei.

Pe estrada, o orchestra, probabil a Combinatului, ataca niste melodii romanesti ale timpului. Un diseur cu aspect de fante de mahala, cu voce plata, anosta.

La inceput, atmosfera de pe debarcader este destul de crispata, retinuta, dar pe masura ce trece timpul si bauturile curg in valuri, se fac glume, se rade si se vorbeste tot mai tare. Infuleca si beau zdravan si cei care n-au avut norocul sa aiba o invitatie pe debarcader. O fac tolaniti in iarba, pe malul lacului sau sub copaci.

Petrecerea se incinge. Se formeaza grupuri-grupuri, in general pe categorii sociale. Discutii mai calme ori mai agitate, personaje de compozitie diverse, detalii.

Aceleasi grupuri, aceleasi personaje in fazele ce se vor succede. Pe masura ce trece timpul, se incheaga o tensiune in crestere.

Cei doi sunt tot pe ruine. Baiatul sta culcat, cu capul in poala fetei, care se joaca, rasfirandu-si usor degetele in parul lui.

Jos, barbatii mai tineri isi permit unele indrazneli cu fetele, care si asa sunt putine. Astfel ca, daca la inceput unele au acceptat sa danseze cu ei, acum ii evita pe cat posibil si prefera sa danseze intre ele. Baietii stau pe margini si se marginesc sa bea, avand ochi avizi spre ele...

In ansamblu, lumea este foarte bine dispusa, ba chiar, unii sunt beti de-a binelea. Intr-un grup tocmai se discuta despre cineva care s-a accidentat cu masina. O voce din off spune ca "asa le trebuie astora cu masini, ca unii are si ceilanti n-are si le da cu tifla " si ca "fuge ai dracu' de parca-s piscati de cur ". Comentariile devin contradictorii, aprinse, in privinta femeii aflate in masina. Diverse opinii. Concluzia: tot o putoare era. Cineva, bine afumat, conchide filozofic ca "arde ei, oamenii, d-apai masinile !"

Directorul administrativ danseaza cu o vampa planturoasa, o combinatie trista intre Loren - Eckberg. Este secretara lui.

Mare veselie, grupuri, muzica, chiuituri, dans. Cate cineva, mai cherchelit, se suie pe estrada si incearca sa tina un toast sau sa cante o populara sau un slagar cunoscut, dar este tras jos de altii care vor sa incerce acelasi lucru. Oricum, chiar cand cineva reuseste sa gangaveasca cateva cuvinte, tot nu se intelege nimic, fiindca orchestra canta in acelasi timp.

Cei doi tineri amorezi stau alaturi pe jos, rezemati de zidul de piatra al castelului si mananca crenvursti, sorbind si dintr-o sticla de bere, pe care si-o trec de la unul la altul. In iarba, la dreapta baiatului, odihneste ghitara. Dintr-un grup apropiat de petrecareti, care i-au remarcat ca nefiind de-ai lor, se aude o voce anonima: "bai, Tom Gions ! Ia zi-i, ba, ceva !...".

Reprezentantul ministerului, cel care cuvantase la deschiderea banchetului, vomita peste balustrada, in apa. Doi subalterni il tin de subtiori, iar unul din directorii combinatului ii sprijina delicat fruntea cu palma. Sub privirile holbate de efort ale celui ce vomita, la cativa metri in fata lui, trece maiestuos o lebada alba. Trei sau patru indivizi, cu aspect de functionari superiori, il mascheaza cu trupurile lor, spre a nu fi vazut de ceilalti meseni intr-o asemenea postura stanjenitoare.

In WC-ul public, doi barbati tineri, unul cu aspect de boxer, cu fata tumefiata si expresie de alcoolic, iar celalalt - un pirpiriu - actionand sub aripa protectoare a celui puternic, hartuiesc o tanara fardata strident. Au inghesuit-o intr-un colt, o pipaie si vor s-o convinga sa vina cu ei in parc. Ii vorbesc trivial, iar ea le raspunde in acelasi mod, ca ar avea chef sa si-o traga, dar nu cu ei. Pe peretele din spatele ei se vede un desen pornografic si, alaturi, niste mesaje specifice unui asemenea loc. Desenul este in parte sters, probabil de ingrijitoarea incaperii.

Cei doi temerari incearca s-o molesteze pe fata, care riposteaza energic si tipa strident. Apare in tromba prietenul acesteia si se incinge o bataie de betivi langa pisoare, pe cimentul pe care balteste urina. Fata se apara si loveste si ea. Il loveste pe pirpiriu cu genunchiul intre picioare si acesta se chirceste de durere, zbatandu-se pe cimentul ud, tinandu-se cu mainile de locul lovit.

Cativa insi isi fac linistiti nevoile in pisoare si asista amuzati spectacolul. Unul dintre ei este un paznic contractual, imbracat in uniforma de postav paros, chipiu lasat pe ceafa, centiron lat. Cand vede ca vin, alertati de galagie, multi altii, in frunte cu nea Achim - secretarul organizatiei PCR - incepe sa ia atitudine si sa urle la combatanti, in timp ce isi plimba indecis degetele peste slitul pantalonilor, testandu-l daca-i incheiat. Cu cealalta mana isi tot indreapta geanta de la sold.

Nea Achim, clatinandu-se usor, striga ragusit de furie, ordonandu-le beligerantilor sa paraseasca imediat onorabila petrecere. S-au comportat ca vandalii si doar au fost prelucrati, cu multe zile inainte, cum vor trebui sa se comporte la aceasta festivitate. Societatea socialista nu poate tolera asemenea manifestari huliganice, ce nu fac cinste unor tineri brigadieri. Nea Achim face o morala constructiva, zbierand pana-i apar clabuci de scuipat in colturile gurii.

Batausii pleaca ochii spasiti si cineva mormaie neconvingator niste scuze. Nea Achim s-a inecat din cauza nervilor si este congestionat la fata. Ii priveste sever. Muschii obrazului ii tresar scurt. E o clipa de tacere prelunga, incordata. Apoi sopteste ragusit, poruncitor: "afarrra cu totii !!! "...si intra intr-o cabina, trantind usa. Se aude zavorul, inchizandu-se.

Toti ceilalti parasesc in liniste WC-ul. In spatele lor, pe perete, desenul pornografic cu detaliile sterse.

Un snop urias de artificii se inalta stralucitor si se stinge in cadere deasupra lacului.

Undeva, pe debarcader, baiatul cu ghitara si fata cu plete blonde au fost inconjurati de un grup vesel de tineri. Se simt toti bine. Baiatul canta ceva, acompaniindu-se cu ghitara, iar ceilalti bat ritmul, lovindu-si palmele. Incetul cu incetul, toti incep sa danseze, contorsionandu-si trupurile. Parul lung si blond al fetei se agita ca o flacara aprinsa printre dansatori. La un moment dat, se face loc in jurul ei si ea danseaza singura, absenta, batand din cand in cand ritmul cu palmele peste pulpe. Paru-i blond unduieste ca o cascada de lumina.

La masa conducerii se poarta discutii despre productie, despre viitorul de aur al combinatului etc, etc. Se toasteaza, se canta si se spun bancuri deochiate.

Intr-un colt al mesei lungi, colective, directorul administrativ are o mica discutie cu nevasta. O drama consumata in soapte taioase. Incearca sa potoleasca istericalele starnite de gelozie in slabanoaga sa sotie. Gelozie provocata de atentia excesiva cu care o trateaza sotul ei pe aceasta secretara fandosita. O mironosita, exagerat de sulemenita si care acum o priveste cu ironie parca, in timp ce, cu buzele-i pline - a la Sophia Loren - cuprinde senzual buza paharului cu vin. Cerceii lungi i se leagana zglobiu, sclipind vesel deasupra umerilor perfecti, dezgoliti promitator de un decolteu adanc.

Destui petrecareti se uita curiosi sau amuzati spre grupul in care evolueaza cei doi tineri frumosi. Totusi, unii mai varstnici vad totul cu mai putina simpatie, chiar banuitor si se aud unele remarci rautacioase:

- Ce dracu' vor astia ?
- Tineretu' de azi. Nebuni. Cand eram ca ei aveam alte preocupari.
- I-as tunde, le-as da cateva si... la munca, fi-rar ai dracului ! Noi ne plecam capul, nu ca ei.
O femeie grasa, mustacioasa:
- Capra aia desantata !...

Directorul administrativ, enervat, ii intoarce spatele bietei sale sotii, care ramane in scaun sa-si framante bratele uscative. Sotul ei s-a suit pe un scaun si, cu paharul in mana, da tonul la "multi ani traiasca ! ". mai-mai sa cada cu scaun cu tot. Isi va regasi echilibrul precar.

Tensiunea creste progresiv. Diseurul se zbuciuma ca intr-un film mut, cantand un tango languros, gesticuland larg cu mainile, la incheietura carora tremura mansetele dantelate ale camasii cu jabou.

Decolteul secretarei il vrajeste pe directorul administrativ. Este hipnotizat de pieptul ei, care urca maiestuos si coboara lent in ritmul regulat al respiratiei, iar ea speculeaza momentul si respira mai adanc si mai provocator.

Cateva perechi razlete danseaza. Nevasta directorului plange discret la locul ei, la masa, suspinand deasupra farfuriei cu resturi de friptura si chistoace de tigari cu urme de ruj, stinse in grasime.

Vizavi de ea, un barbat intre doua varste, imbracat in costum negru si cu parul dat cu briantina, pieptanat lins peste cap. O fixeaza indelung cu privirea, stand cu barbia sprijinita in palma, in timp ce, cu cealalta mana, manevreaza delicat intre dinti cu o scobitoare, tinand degetul mic ridicat. Femeia intalneste privirea ostentativa a barbatului, inceteaza brusc, jenata, a mai plange si zambeste rusinata, plecand ochii. Scotoceste in poseta cu miscari nervoase si scoate rujul si oglinjoara. Isi reface rujul de pe buze si apoi isi tamponeaza ochii cu o mica batista alba cu buline.

Barbatul continua s-o priveasca in tot acest timp, morfolind ganditor scobitoarea intre buze. Apoi se ridica brusc si se apleaca peste masa, recomandandu-se galant "Bejan, contabil sef, doamna ". Se ridica de la masa si, ocolind-o, o invita pe femeie la dans. Ea mimeaza surprinderea si incuviinteaza timid. Se indreapta amandoi spre ringul de dans.

Se apropie zorile. Grupuri mai mari sau mai mici s-au imprastiat prin parc. Altii pleaca si-si iau ramas bun de la cunostinte.

Dansul s-a terminat. Bejan, contabilul sef, o conduce inapoi la masa pe sotia directorului, apoi se scuza si pleaca grabit.

A disparut si directorul administrativ cu secretara si cu altii. Nevasta lui, la masa, zambeste tamp in gol. Mai sunt destui petrecareti la mese, dar multi sunt raspanditi in afara debarcaderului.

Bejan se reaseaza la masa, in fata femeii. Ii toarna un sprit si apoi isi ciocnesc usor paharele pline. Intervine imediat un moment penibil, pana sa gaseasca amandoi un subiect banal de discutie. Brusc, scoate niste fotografii alb-negru uzate si incepe sa vorbeasca repede, intinzandu-i-le pe rand femeii. Intre o fotografie si alta, ramane multumit de aprecierile ei mute si arboreaza un suras larg si bland. Ii stralucesc cativa dinti imbracati in metal. In lumina crud-albastruie a lampilor fluorescente, dintii metalici arunca sclipiri pretioase.

Printre copaci se strecoara un inceput de lumina palida, vag alburiu-pacloasa, a zorilor unei noi dimineti de vara. In atmosfera zorilor, parcul rasuna de chiote si cantece lalaite. Peste lac pluteste o ceata subtire ca un abur si nici macar concertul puternic al broastelor nu este in stare s-o imprastie.

Un grup de cheflii mai varstnici inconjoara tiptil o banca, pe care dorm imbratisati cei doi indragostiti. Respiratiile suieratoare ale betivilor si fosnetele pasilor lor in iarba ii trezesc pe tineri, care se uita buimaci in jur.

Unul dintre betivi, ranjind multumit, calca in picioare ghitara de langa banca, scuzandu-se ironic, balbait. Coardele rupte scot un sunet jalnic, ca un plans sugrumat. Baiatul sare in picioare, incercand sa riposteze vehement.

Intre timp, in parc s-a asternut linistea, subliniata acum de tipetele neplacute ale paunilor. Betivii sunt excitati de situatie si agresivi. Se leaga de parul lung al tanarului, care "sanchi, vrea sa fie mai smecher si sa dea pe spate gagicile, bulangiul dracului ! ". Se leaga de fata si-si intind pofticiosi mainile spre ea, s-o pipaie. Ii spun vorbe murdare, cu voci suierate ragusit, excitate.

Tanarul sare ca un arc destins, infigandu-se cu capul, ca un berbec, in stomacul celui mai apropiat dintre agresori. Acesta icneste si se prabuseste in iarba, unde incepe sa vomite. Ceilalti derbedei il doboara pe baiat la pamant si il lovesc salbatic cu picioarele, mormaind injuraturi aprige. Unul se repede spre fata incremenita de uimire si de spaima. Incearca sa tipe, dar nu-i iese decat un scancet slab, intrerupt de o palma mare si neagra care ii astupa gura.

Au apucat-o de pletele-i lungi si blonde si au trantit-o in iarba. Se zbate si se lupta cu unghiile, dar degeaba. O amuteste o palma grea peste obraz. O bruta si-a proptit o mana in gatlejul ei, in timp ce, cu cealata, ii rupe bluza la piept, descoperindu-i sanii, ii dezveleste impudic picioarele, rupandu-i apoi si chilotii. In acest timp, ceilalti, in asteptare, chicotesc excitati. Cercul se inchide tacut in jurul fetei si nu se mai aud decat tipetele departate, slabe, ale paunilor din parc.

Sotia directorului administrativ tine intre degetele-i nervoase un mar mare si frumos, pe care il cojeste. Lama cutitului sclipeste scurt si des.

Sotul ei - directorul - impreuna cu altii, l-au trezit pe ingrijitorul grajdurilor de la hipodromul din parc si i-a ordonat sa inseueze niste cai. Acum, alearga cu totii in galop nebun printre copaci, chiuind bezmetici. In fruntea hoardei dezlantuite calareste, chiuind nebunatic, chiar directorul, strangand-o in brate, ca pe o cosanzeana, pe secretara lui cu piept bogat si buze voluptoase, gen Sophia Loren.

Filmata in "ralenti", scena este de un romantism grotesc. Miscarea incetinita, sacadata, devenita un balet plin de falsa grandoare, este insotita de un vesel mars eroic. Calul alb pe care calareste directorul, cravata acestuia fluturandu-i peste umar, parul rar umflat de vant, secretara cuibarita la pieptul lui, cocul ei savant, care in curentul galopului se desface, umflandu-se incet. De asemenea, escorta bizara care-i insoteste etc., etc. Un fals sublim.

Padurea rasuna de larma galopului nebun si de chiotele calaretilor matinali. Ceata trece in goana-i turbata - in frunte cu directorul si secretara lui - ravasind noroaiele unor baltoace. Stropi negri si bucati de noroi se ridica incet, sacadat, un evantai de jerbe negre, ce cad lent, depunandu-se pe pantalonii albi si trupul inert al tanarului ce zace in iarba.

Chiotele si zgomotele copitelor se indeparteaza, inconjurand acum lacul, printre copacii monumentali ce-l strajuiesc. Se vad - intr-o panoramare spre stanga - calaretii, care apar fulgurant si dispar la fel printre trunchiurile si frunzisul copacilor, vizavi, peste lac. Zgomotele se pierd treptat si se lasa tacerea.

A rasarit soarele. Din iarba umeda de roua se ridica un abur usor, tremurat, abia perceptibil. S-a asternut o liniste adanca, ireala, subliniata de ciripitul vesel al vrabiilor si de gunguritul turturelelor, care anunta inceputul unei noi zile senine de vara. Pe lac, lebedele si-au reluat plutirea lor calma si demna.

Aparatul panorameaza discret si decoleaza intr-o planare foarte lina si inceata, scanand de la cativa metri inaltime, peste debarcaderul intesat de mese murdare si scaune in dezordine, printre care cativa chelneri si picolite se clatina morti de oboseala, straduindu-se sa faca ordine. Planarea continua in tacere deplina , ca peste resturile unui camp de batalie, aici presarat cu betivani dormind in iarba, cazuti in cele mai grotesti pozitii. Sunt risipiti de-a lungul malului si la liziera padurii. Aparatul continua planarea lui lenta printre copaci si se fixeaza asupra tanarului, insangerat si murdar de noroi. Acesta se ridica greu si se indreapta schiopatand spre un trunchi gros, de copac batran, din spatele caruia se aud suspinele unui plans infundat.

O vedem pe fata care, cu fusta si bluza rupte, sta asezata cu spatele rezemat de trunchiul copacului si plange incetisor. Lacrimile ii lasa dare curate pe obrazul murdar. Tanarul ingenuncheaza cu greu in fata ei si ii mangaie in tacere obrajii, stergandu-i lacrimile cu degetele-i tremurande si ranite.

Deodata, sare brusc in picioare si, cu un urlet de deznadejde, de revolta, pornit din adancul fiintei, se repede cu pumnii, lovind in nestire trunchiul tacut al copacului. Camera se ridica incet, plutind lin deasupra coroanei copacilor, oferind de sus panorama larga a padurii, peste care se rostogoleste ecoul prelung al strigatului de deznadejde.

- SFARSIT -


*Aventuri din Epoca de Aur - Viata la muzeu


VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com



Din ciclul,

AMINTIRI DIN EPOCA DE AUR. Viata la muzeu.

Alexandru Ghillis


Noi suntem comunisti si”, nu pot uita siguranta discursului directoarei fostului M.S.A.P. (actualul Muzeu National al Satului <<Dimitrie Gusti>>) la incheierea unei adunari a “oamenilor muncii” din muzeu, pe la mijlocul anilor ’80.

Cladirea veche (care azi nu mai exista) a laboratoarelor de investigatie, conservare si restaurare, aflata intr-o extremitate a muzeului, era o hardughie masiva, cu un interior cenusiu si rece ca un cavou, la propriu, indiferent de anotimp, dar mai ales iarna, cand era de-a-dreptul un congelator.

Daca intrai la parterul cladirii, unde “functionau” laboratorul de investigatii biologice si conservare si laboratoarele de restaurare pictura tempera pe lemn si pe sticla (nu era oficial pomenit cuvantul icoane), ceramica si lemn, nimereai intr-un coridor pardosit cu ciment crapat, totul scaldat in cenusiu, din care, la mijlocul lui, pornea o scara veche de lemn tocit, acoperita cu linoleum la fel de uzat si care ducea la etajul I (de altfel si ultimul). De-o parte si de alta a scarii, din coridor se intra in laboratoarele sus-numite dar si la un WC cu doua cabine ale caror usi semiputrezite nu se puteau inchide, iar pe timp de iarna nici nu se putea intra din cauza maldarului de dejectii inghetate, fiindca nici nu tin minte sa fi functionat vreodata acolo apa curenta.

Pe coridor, langa usa fiecarui laborator, se afla usita sobei de teracota din interior, care era singurul mijloc autorizat pentru incalzire (exclusa fiind folosirea curentului electric). Circul incepea iarna, cand veneam dimineata in incaperea inghetata, in care se restaurau icoane vechi si se faceau investigatii la stereomicroscop si gaseam un turture de ghiata la robinetul defect al chiuvetei. Trebuia sa ne apucam sa facem focul in soba. Eram trei: colegul biolog, un laborant si subsemnatul, pictor restaurator. Pe la inceputul iernilor era ceva mai usor. Luam cosul de nuiele si mergeam in curte unde, sub un umbrar de lemn, era o gramada de oua de carbune cocs si, cu lopata, umpleam cosul. Mai gaseam si ceva bucati de lemn si ne apucam sa facem focul. Nu era lesne de facut. Trebuia sarit cu picioarele pe bucatile de lemn pentru a le rupe, facute apoi surcele si asa mai departe, pana cand – in sfarsit – se aprindea focul in soba. Tot asa procedau si ceilalti colegi la sobele lor. Oricum, treaba asta dura mai mult de o ora-doua. Dupa ce aprindeam focul in soba noastra, noi trei ne asezam pe o banca de lemn, lipiti cu spatele de teracota crapata a sobei, in speranta ca ne vom incalzi. Trebuia din cand in cand sa deschidem geamul, fiindca ne sufoca fumul care scapa prin crapaturile sobei. Inspre pranz soba devenea calda, dar noi eram deja terminati si ne uitam la ceas in asteptarea evadarii spre casele noastre (reci si ele).

Aventura, plina de necunoscut, incepea de obicei pe la mijlocul iernii, cand erau epuizate toate stocurile de carbune si de lemn de foc. Atunci porneam cu totii in adevarate expeditii, unde ne intersectam si cu colegi de la celelalte sectii ale muzeului. Expeditii in care scanam la pas imprejurimile pentru a gasi putregaiuri, craci uscate, bucati de plastic bune de foc si, efectiv, ramam cu mainile goale in pamantul inghetat de sub umbrarul de lemn, cu speranta de a mai gasi cativa carbuni rataciti. De multe ori aveam succes.

Vara era chiar placut. Daca vroiai sa te racoresti, interiorul cladirii era o alegere buna. Atunci pot spune ca erau conditii mai bune sa-ti indeplinesti „planul de munca”. Prin geamul deschis admiram peisajul minunat al muzeului, vedeam si auzeam cu placere grupurile eterogene de vizitatori, foarte multi occidentali – de Paste multi greci. Ii stiam bine si pe cei cativa bisnitari care schimbau acolo valuta, fara sa-i intrebe cineva de sanatate. Eram siguri ca erau mana-n mana cu cine trebuia.

Tin minte si o intamplare hazlie intr-o zi de vara fierbinte. Langa cladirea noastra, inspre sopronul unde era atelierul de tamplarie, cresteau in voie tot felul de balarii inalte. Eram mai multi colegi care tocmai ieseam din cladire si, printre balarii ce sa vedem?! Se itea deasupra ierburilor o enorma palarie texana (ten gallons) de toata frumusetea. Am inceput sa radem in hohote si turistul american si-a ridicat rusinat nadragii. Cred ca a ramas impresionat de aventura lui peste ocean si nu va mai reveni pe aceste meleaguri nici acum, cand inca nu am uitat etapa de cosmar a Epocii de Aur.

luni, 21 mai 2018


* CÂND FACI PIPI CONTRA VÂNTULUI, RIŞTI SĂ TE STROPEŞTI. 
     STOP! CAUTĂ O ALTERNATIVĂ!

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com


CÂND FACI PIPI CONTRA VÂNTULUI, RIŞTI SĂ TE STROPEŞTI. STOP! 
CAUTĂ O ALTERNATIVĂ!

Alexandru Ghillis



Vezi tu, îmi zice camaradul de şuetă, iscodind gânditor iureşul străzii prin geamul cafenelei, memorezi -  mai mult ca sigur - că istoria reală a acestor plaiuri mioritice a înregistrat destule trădări, nu numai la vârf, care s-au petrecut de-a lungul vremurilor până în zilele noastre şi vor mai continua. Nevoiţi de diverse împrejurări geopolitice potrivnice, cel mai adesea, capii acestor meleaguri autohtone, alintat zise de basm, au adoptat şi ei strategii confortabile lor, ale navigării sigure prin timp, proptiţi şmechereşte cu fundul în „două luntri”. Multe şi nefericite alte tactici locale au mai fost, izvorâte probabil din nenorocitul concept perpetuat al „capului plecat, pe care sabia nu-l taie”. Şi unde am ajuns noi astăzi? Hai, dă un verdict!

Dau scurt pe gât restul de cafea şi mă uit prosteşte înspre zaţul rămas pe fundul ceştii. Nu-mi vine pe moment absolut nicio idee cât de cât mai deşteaptă, ca să ciripesc şi eu ceva. Uită-te la ăştia ai noştri, continuă amicul, cum se strofoacă de ambele părţi, întorcând pe toate feţele eventuale urmări ale unui demers politic intempestiv, neghiob. Păi, nici nu trebuie să iei la prea mulţi bani mărunţi aşa-zisa stare a zilei în UE-ul ăsta, ce se vrea cu două viteze, că te şi pufneşte râsul, amintindu-ţi într-un fel de fabula „Câinele şi căţelul”. Adică, ce avem noi aici, în Europa? Taman au rămas doi dulăi dolofani, puşi pe îngrăşat şi care trag sforile să fie ei cu moţ la butoane, în fruntea haitei; în rest, nişte căţelandri fotogenici şi câtiva căţeluşi vioi prin sud-estul continentului, care se gudură obedienţi. Şi iată ursul barosan, care-i pândeşte de la răsărit de soare pe toţi ăştia şi tare i-ar mai place lui să-i înghită pe rând, pentru a-şi mări bârlogul!  

Nasulia mare e că unor căţeluşi mai jucăuşi din haită, le-a venit (printre care şi nouă, românaşilor) să facă pipi contra vântului venit dinspre dulăi. Dar, se pare că noi ne-am stropit mai rău decât alţii şi, de aici, scandal nenică, cereri de demisii, riposte de doi lei şi tam-tam asigurat pentru presa în print şi online şi, mai ales, pentru televiziunile comerciale de ştiri, fidele aripilor baricadei politice româneşti. Acuma, dacă ne gândim bine, puţine şanse putem acorda solidarităţii haitei, fiindcă dacă luăm la puricat istoria, vedem că în decursul ei au existat numeroase dispute de idei şi teritoriale, trădări şi muşcături sângeroase între unii membri ai actualei haite, reunite în UE. Aşa că, băiatule, poţi să întrevezi doar slabe reuşite a unei riposte comune, adecvate, din partea UE, în caz că marele urs, flămând, ar deveni agresiv chiar cu unul dintre cei mai la îndemână dintre căţeluşii haitei. Adică cu noi, românii. De aceea, nu uita că adevăratul sprijin eficient, perfect interesat, dar şi camaraderesc în acelaşi timp, nu poate veni decât din partea unchiului Sam. De unchiul Sam se teme şi marele urs. Mormăie, dar nu se încumetă să ridice laba contra lui. Poate că, aparent, e o nebunie ceea ce cred eu că ar rezolva, pentru secole, actuala situaţie incertă a Europei, asigurând stabilitatea ei! După o nebunie frumoasă, de multe ori rămâne ceva bun. Nimic nu ar mai fi ca până azi! Cum adică? Nu ar depinde numai de noi, românii, eventuala schimbare geostrategică, ci mai degrabă, adică hotărâtor, ar depinde de unchiul Sam. Cum ar putea arăta statutul internaţional al României în viitorul apropiat, dacă - desigur că printr-un referendum – ajunge să fie declarată teritoriu american de peste mări ori, poate, chiar cel de-al 51-lea stat american, cu drepturi depline? Pentru totdeauna, va fi o nucă tare, a naibii de importantă în miezul Europei şi în coasta marelui urs, rămas cu botul pe labe. Ce zici, bătrâne?  

Rămân cu gura căscată... Bă, eşti nebun?!... Bă, eşti prost?!...