* De la masini si motoare la tatuaje fine, botox si silicoane

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

De la maşini şi motoare la tatuaje fine, botox şi silicoane

Alexandru Ghillis

Mi-a atras recent atenţia, lângă mine, o mână ce apucase bara autobuzului. Mai văzusem aşa ceva de multe ori. „Băi, asta-i fala puşcăriaşilor”, îmi amintesc explicaţia mai de demult a unui „băiat” experimentat. Cinci puncte albastre: patru şi unul în mijloc, la intersecţia dintre degetul mare şi arătător.”Singur între patru pereţi”. Chiar mândrie să fie sau disperare? Eram cândva adolescent, dar ştiam deja din folclorul urban cam tot ce trebuia despre celebrul Terente, iar prin tramvaie şi autobuze vedeam destui tipi având tatuate pe braţe sau pe piept câte un contur naiv, cu aspect de cerneală sau creion chimic, reprezentând cel mai des o femeie goală, o sirenă, o inimă străpunsă de săgeată sau, pur şi simplu, numele unei femei. Probabil cea iubită, actuală sau fostă. Mai observasem şi la unele femei, poate florărese sau angajate ale salubrităţii, acelasi gen de desene primitive sau inscripţii stângace ale unor nume bărbăteşti. Cam la atât se rezuma „moda” tatuajului până în prima parte a anilor ’90.

După ’90 au luat un avânt colosal şi la noi, cu pretenţia unor adevărate manifestări artistice, tunarea maşinilor şi motocicletelor, creaţia tatuajelor policrome deosebit de complexe şi miracolele oferite sexului zis slab – dar şi bărbaţilor metrosexuali -  de către chirurgia estetică. Aşa se face că, peste câteva decenii, tineretul de la acea vreme va avea motive să se distreze copios văzând multe bătrânici buzate, siliconate şi, eventual, având poponeţe bombate artificial, cu tatuaje plasate în diverse locuri, mai mult sau mai puţin intime. De tot hazul sunt acum nişte femei frumoase care au vrut să-şi asigure soţii sau iubiţii de sentimentele lor faţă de ei şi şi-au tatuat pe corp chipurile acestora. Nenorocirea este că unele dintre aceste relaţii s-au încheiat definitiv, dar, spre disperarea purtătoarelor naive, tatuajele rămân, fiind, în majoritate,  ireversibile.

Intervenţiile costisitoare ale cosmeticii şi chirurgiei estetice sunt benefice atunci când sunt cu adevărat necesare, însă, din păcate, multe tinere reuşite de la natură, dar care îşi imaginează o carieră bazată doar pe aspectul lor fizic, invers proporţional cu numărul de neuroni, exagerează în gonflarea buzelor, a bustului şi a posteriorului, aşa încât orice ochi avizat remarcă excentricitatea ostentativă, de prost gust, devenită şi subiect de glume pe reţelele sociale. Aproape fără să vrei, sărindu-ţi în ochi imaginea unor buze supergonflate, ocupând aproape un sfert din suprafaţa chipului, te duce amuzat cu gândul la ventuza pentru desfundarea chiuvetei!

Autobuzul, aproape plin, a devenit zgomotos. Mă priveşte din telefon o pereche de buze imense cu un salut matinal „Bună dimineaţa dragilor! Vă doresc o zi bună!”. Ha! Mă uit că e trecut de miezul zilei. Vecina de scaun, o gospodină încărcată cu sacoşe de la piaţă, mă atinge cu cotul: „Cum o arăta panarama asta dupe ani?!”, „Dupe?...”, „Duuupe...”.

* Viata intre apeluri la 112

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Viaţă între apeluri la 112

Alexandru Ghillis

Dom’le, îmi zice mai deunăzi chioşcarul de la care îmi iau zilnic presa, mă bucur să te văd în fiecare dimineaţă! Nu aveam părul alb, mă lămureşte el, când am început să lucrez p-acilea şi constat adesea cum dispar peste timp figuri vechi - devenite familiare – şi apar treptat altele noi… Dar, din păcate, mai mult oameni peste care s-au aşternut deja ceva ani, fiindcă cei tineri nu prea mai cumpără presa, ei ocupându-se acum cu internetul. Da, îi spun, dar ce-ţi veni aşa, tam-nisam? Păi, uită-te vizavi, că iar îl adună Smurdu’ de pe jos pe nenorocitu’ ăsta de Florică! Nu-i prima oară, zic. Da’ până când? Omul dă din umeri, mustăcind a lehamite.

În timp ce evoluţia mentalităţilor unora stagnează, captivă la nivel de Ev Mediu, alţii sunt – poate dintr-o eroare de concepţie - materializaţi direct într-o viaţă pământeană pe care, probabil, nu şi-ar fi dorit-o niciodată. S-ar putea ca şi acest nefericit Florică să fie unul dintre rătăciţii fără scăpare. A apărut în preajma noastră, ca de nicăieri, cu peste un deceniu în urmă. Pe lângă alţi câţiva dezmoşteniţi ai soartei, dintre care cei mai mulţi au dispărut pe rând, nu se ştie cum şi unde. Practic, nimeni nu le tine evidenţa. Însă Florică a rămas boschetarul fidel aceleiaşi străzi.  

Este cunoscut de tinerel, de când s-a alăturat celorlalţi „colegi” stradali, deprinzând repede statul lor fără rost pe treptele magazinelor, pufăind tigări cerşite şi cu veşnicul pet de bere ieftină ţinut cu grijă alături. Un timp, mă întrebam cine naiba îi aprovizionează zilnic pe ăia cu atâta bere, până am observat că, din puţinii bani dăruiţi de milostivii naivi aflaţi în trecere, aceşti concetăţeni îşi reînoiesc stocul de băutură. Fiindcă de mâncat, ei mănâncă din ce primesc de pomană de la diverşi miloşi din zonă şi produse deja expirate, din supermarketul din apropiere.

Cu mai mulţi ani în urmă, licean fiind încă, al meu fiu vedea în Florică un alt tânăr apropiat de seama lui, ajuns poate la ananghie şi, din banii lui de buzunar, îi mai strecura din când în când câte un pol, palmat repede de boschetar. Asta până într-o zi, când băiatul a realizat cât de naiv fusese, văzând cum Florică a refuzat categoric oferta unui loc de muncă şi cazare gratuită. Nu. Omul a rămas consecvent vieţii sale în aer liber, fără de muncă şi doborât de băutură, dormind în nopţile calde pe cartoane, la vreo margine de trotuar, iar iernile tot pe cartoane, în unele holuri de blocuri. Acolo unde se întâmplă să nu fie dat afară pentru mizerie şi miros pestilenţial. Acum, la circa patruzeci de ani, mult decrepit înainte de vreme, slăbănog şi înnegrit de soare ori de murdărie, mai mereu căzut lat pe trotuare în propria-i vomă şi toate nevoile slobozite involuntar, este adesea adunat de Smurd, cărat într-un spital de urgenţă, trezit, dezinsectizat, spălat cu furtunul şi îmbrăcat cu alte haine, din donaţii. Cele vechi fiind incinerate. Asta-i viaţa lui Florică şi a altora ca el! Între două apeluri la 112.