vineri, 22 ianuarie 2021



* STRATEGII DE CAFENEA. CĂ NU POȚI ȘTI DE UNDE SARE IEPURELE! *

VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?

Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com 

Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!


STRATEGII DE CAFENEA. CĂ NU POȚI ȘTI DE UNDE SARE IEPURELE!


Alexandru Ghillis

Vezi tu, îmi zice camaradul de şuetă, iscodind gânditor iureşul străzii prin geamul cafenelei, memorezi –  mai mult ca sigur – că istoria reală a acestor plaiuri mioritice a înregistrat destule trădări, nu numai la vârf, care s-au petrecut de-a lungul vremurilor până în zilele noastre şi vor mai continua. Nevoiţi de diverse împrejurări geopolitice potrivnice, cel mai adesea capii meleagurilor autohtone, alintat zise de basm, au adoptat şi ei strategii confortabile lor, ale navigării sigure prin timp, proptiţi şmechereşte cu fundul în „două luntri”. Multele şi nefericitele tactici locale au mai fost izvorâte probabil din același nenorocit concept perpetuat al „capului plecat, pe care sabia nu-l taie”. Şi unde am ajuns noi astăzi? Hai, dă un verdict!

Dau scurt pe gât restul de cafea şi mă uit prosteşte înspre zaţul rămas pe fundul ceştii. Nu-mi vine pe moment absolut nicio idee cât de cât mai deşteaptă, ca să ciripesc şi eu ceva. Uită-te la ăştia ai noştri, continuă amicul, cum se strofoacă de ambele părţi, întorcând pe toate feţele eventuale urmări ale încercărilor unor demersuri politice intempestive, neghioabe. Păi, nici nu trebuie să iei la prea mulţi bani mărunţi aşa-zisa stare a zilei în UE-ul ăsta, că te şi pufneşte râsul, amintindu-ţi într-un fel de fabula „Câinele şi căţelul”. Adică, ce avem noi aici, în Europa? Taman au rămas doi dulăi dolofani, puşi pe îngrăşat şi care trag sforile să fie ei cu moţ la butoane, în fruntea haitei; în rest, nişte căţelandri fotogenici şi câtiva căţeluşi vioi prin sud-estul continentului, care se gudură obedienţi. Şi iată ursul barosan, care-i pândeşte de la răsărit de soare pe toţi ăştia şi tare i-ar mai place lui să-i înghită pe rând, pentru a-şi mări bârlogul!  

Dacă ne gândim bine, puţine şanse putem acorda solidarităţii haitei, fiindcă dacă luăm la puricat istoria, vedem că în decursul ei au existat numeroase dispute de idei şi teritoriale, trădări şi muşcături sângeroase ale unor membri mai musculoși ai actualei haite, reuniți acum în UE. Aşa că, băiatule, poţi să întrevezi doar slabe reuşite a unei riposte comune din partea UE, în caz că marele urs, flămând, ar deveni agresiv chiar numai și cu unul dintre cei mai la îndemână dintre căţeluşii haitei. Adică cu noi, românii. De aceea, nu uita că adevăratul sprijin eficient, perfect interesat, dar şi camaraderesc în acelaşi timp, nu poate veni decât din partea unchiului Sam, mai ales că acest unchi e subiectul întregii mass-media în aceste zile.

De unchiul Sam se teme teribil şi marele urs. Mormăie el, dar nu se încumetă să ridice laba contra bătrânului mult mai forțos. Poate că, aparent, e o nebunie ceea ce cred eu că ar rezolva actuala situaţie incertă a Europei, asigurând stabilitatea ei pentru secole! Fiindcă după o nebunie frumoasă, de multe ori rămâne ceva bun. Dacă s-ar întâmpla așa, nimic nu ar mai fi ca până azi! Cum adică, m-ai putea întreba? Păi, nu ar depinde numai de noi, românii, eventuala schimbare geostrategică, ci mai degrabă, adică de-a dreptul hotărâtor, ar depinde de unchiul Sam. Cum ar putea arăta statutul internaţional al României în viitorul apropiat, dacă – desigur, că numai în urma unui eventual referendum intern – am putea ajunge să fim declarați teritoriu american de peste mări ori, poate, chiar cel de-al 51-lea stat american, cu drepturi depline? Pentru totdeauna, ca unul dintre statele SUA, România ar fi o nucă extrem de tare, a naibii de importantă – din toate punctele de vedere –  în miezul Europei şi în coasta marelui urs, rămas izolat cu botul pe labe. Ce zici, bătrâne? Deocamdată-i numa bla bla bla...   

Rămân cu gura căscată:

- Bă, eşti nebun?!...

- Bă, eşti prost?!...

Oi fi prost?!...

 


 


* STEERILITATEA LUMII CE VINE *


VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?

Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com 

Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!


STEERILITATEA LUMII CE VINE


Ciprian Mihali

Putem să râdem în multe feluri de prostia monumentală a Oliviei Steer și de tribulațiile ei ridicole, dar ceea ce rămâne după explozia noastră de ironie este replierea acestei prostii în spatele unor baricade tot mai înalte.

Ce a adus nou democratizarea accesului la cuvânt și generalizarea „dreptului” fiecăruia de a spune ce vrea? A adus mai multă inteligență? Nu. A adus mai multă prostie? Nici asta. Ci doar a dat prostiei încrederea în sine și curajul de a se considera egala inteligenței. Televiziunea și apoi internetul au permis afirmarea agresivă a prostiei (în toate versiunile ei: ignoranță, autosuficiență, analfabetism, incultură etc.) în numele unei fantasmatice egalități care ar îngădui oricui să vorbească despre orice.

Rețelele sociale au dat prostiei șansa să se agrege și proștilor posibilitatea să devină solidari. Ele le-au permis să nu mai trăiască ignoranța, incultura sau repetenția ca pe o rușine, ci ca pe acte de curaj și de libertate. De aceea, nu este deloc o întâmplare că printre marile valori moderne pe care le revendică ignoranții atunci când se adună laolaltă e tocmai libertatea. Nu revendică educația sau știința, nu revendică responsabilitatea sau solidaritatea, ci doar acea ciudată libertate de a fi ei înșiși, de a nu da nimănui socoteală pentru ce sunt, de a se mândri că sunt așa cum sunt și de a spune cu glas tare că nu mai au nevoie de nimic altceva (nici de întrebări, nici de incertitudini, nici de dialog) pentru a înfrunta pe oricine, la orice nivel, despre orice, având mereu convingerea că vor ieși învingători din aceste înfruntări.

Pentru că da, formele ignoranței sunt tot mai numeroase, la fel și oastea celor care se adună în numele unei aceleiași cauze în jurul unor simboluri are lipsei de inhibiție a prostiei precum Steer, Cumpănașu, Șoșoacă, Becali și atâția alții. Cu toții trăiesc această agregare a gregarității drept un triumf și se prea poate ca prin perseverența lor să facă să adere la cauza acestei dezinvolturi a prostiei noi și noi grupuri de oameni.

Desigur, putem trăi cu nostalgia vremurilor în care cei neștiutori se rușinau cu neștiința lor și îi admirau ori îi invidiau pe oamenii cu carte. Vremuri în care a fi student era o mândrie, iar a fi profesor o demnitate. Asta se întâmpla pe când a ști carte era încă speranța afirmării publice și a recunoașterii sociale. Ceea ce era posibil și pentru că ignoranța era dezorganizată, blamată, privită ca un eșec. Dar, între timp, viața în rețea a făcut asta: a strâns partizanii neștiinței de carte laolaltă, i-a mobilizat nu pentru a-și depăși condiția înspre luminile cunoașterii, ci pentru a face din obscurantismul lor un stil de viață acceptabil și un model de urmat.

Din această perspectivă, nici măcar nu mai e sigur că prăbușirea educației este o cauză a acestui triumf agresiv al ignoranței în rețea. Se prea poate ca ea să fie tocmai o consecință a lui, ori cel puțin un proces care s-a desfășurat așa: cu cât ignoranții reușeau să se găsească mai ușor între ei și să se felicite pentru reușita lor (de a fi împreună), cu atât ocolul prin ani lungi de școală și mobilizarea minții pentru a învăța păreau mai inutile. Căci învățarea e un proces mult mai puțin glorios decât o flegmă aruncată în fața lui Cărtărescu, decât un duo lasciv cu impostorul Cumpănașu, decât un urlet umed al lui Șoșoacă.

Nu aș dispera însă. Pe măsură ce crește acest val al agresivității prostiei, încep să conștientizeze și oamenii inteligenți și cultivați că nu mai e suficient să-și onoreze inteligența doar cu diplome. Că trebuie să strângă rândurile, indiferent de opțiunile ideologice, pentru a face față acestei amenințări reale. În fața ignoranței endemice, nu mai contează la final dacă ești de stânga sau de dreapta, conservator, liberal sau social-democrat. Contează doar ca împreună să apărăm onoarea a ceea ce ne permite să trăim azi o viață mai bună decât acum o mie de ani, ce  ne-a crescut șansele unei vieți mai lungi și mai sănătoase, îngăduindu-ne să ne întâlnim cu oameni dintre cei mai diverși fără să vrem să-i omorâm că sunt diferiți și fără să ne fie teamă că o să ne ucidă pentru că nu le semănăm.

Căci, în toate epocile în care ignoranța a triumfat, umanitatea din om a fost înfrântă. Iar noi știm asta și nu ne putem îngădui un nou experiment de acest fel de dragul celebrității efemere ori al confortului nostru.

(J: Preluare de pe Facebook)

 

marți, 12 ianuarie 2021

 


* LA MOARTEA UNUI ACTOR *

VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?

Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com 

Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!


LA MOARTEA UNUI ACTOR


Ciprian Mihali

Într-o cheie cinică, am putea spune că moartea actorului Bogdan Stanoevici, coronasceptic și participant la protestele anti-mască, este răzbunarea unui virus care nu acceptă niciun fel de disidență și care nu iartă nicio rebeliune.

Într-o cheie etică, însă, cred că acest trist eveniment trebuie să ne pună, iar și iar, pe gânduri. Există crize și crize, există situații dramatice, situații-limită, care solicită din partea noastră anumite atitudini, credințe și inițiative. Și e important, e chiar vital ca noi să răspundem unor asemenea crize cu atitudinea cea mai adecvată, iar asta tocmai pentru a reduce suferințele și pentru a salva vieți omenești.

Mai concret, am avut în numeroase rânduri de-a lungul ultimului an senzația că mulți dintre noi s-au înșelat în privința valorii cu care trebuie să ne înarmăm în criza sanitară pe care o traversăm. Adică mulți au crezut că în aceste vremuri grele e important să fim curajoși, când, de fapt, nu de curaj individual aveau nevoie oamenii, ci de solidaritate și de grijă pentru celălalt. Sunt situații limită  în care e important să fim curajoși: salvarea cuiva de la înec sau din flăcări, ajutorarea celor prinși sub dărâmături etc. Dar în cazul unei pandemii, nu este deloc o dovadă de curaj și nu e nevoie nicidecum de un asemenea curaj să te răzvrătești împotriva măștii și a măsurilor care permit în primul rând protejarea celorlalți.

În crizele epidemice, ceea ce trebuie să prevaleze este precauția și grija față de ceilalți și, prin ea, grija față de tine însuți sau însăți. Nu e niciun miracol, nu e niciun blestem sau răzbunare a virusului: dacă accepți să îi protejezi pe ceilalți, ei bine, chiar prin asta te protejezi și pe tine. Gestul de o prostie rară al lui Viorel Cataramă care dorea să arate lumii cât este el de curajos îmbrățișând o persoană infectată demonstrează exact această confuzie teribilă între atitudini. Nu e nimic diferit între gestul lui și „curajul” unui șofer inconștient care depășește cu viteză mare în curbă periculoasă pentru a demonstra că lui nu i se poate întâmpla nimic.

În aceste vremuri, e bine să lăsăm curajul pe seama personalului medical: acei oameni merită cu adevărat prețuirea noastră pentru curaj. Dar noi nu avem a ne purta printre ceilalți ca niște curajoși fără mască, pentru că nu avem în față un inamic care cedează când ne vede cu mușchii umflați și răcnind la el.

În fine, mai cred că noi, cei care am înțeles de ce responsabilitatea și solidaritatea sunt mai importante azi decât curajul, trebuie să facem cumva să avem grijă și de inconștienții fără mască sau, în curând, de unii din cei care nu pot sau nu vor să se vaccineze. Trebuie să ne apărăm pe noi, dar trebuie să-i apărăm și pe ei. Unii merită amenzi, alții merită oprobiul nostru, dar nimeni nu merită să moară pentru niște convingeri manipulate de niște minți defecte sau pentru niște rătăciri de moment. Poate că va veni vremea când curajul lor cel bun ne va salva.

(J: Preluare de pe Facebook)

 

vineri, 8 ianuarie 2021



* ASTA CU ADEVĂRAT NE VA AJUTA PE TOȚI! *

VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?

Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com 

Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!


ASTA CU ADEVĂRAT NE VA AJUTA PE TOȚI!


Laurențiu Ciocăzanu


”De ce vă pasă atât de mult de America, domnule Ciocăzanu? Avem noi atâtea probleme în România”.

Primesc des acest gen de întrebare în ultima vreme. Răspunsul meu e simplu: pentru că viața românului depinde enorm de SUA.

Certurile noastre mici de pe Dâmbovița nu valorează nici cât o ceapă degerată în raport cu efectele care vin de peste Ocean.

Dacă ar fi rămas Trump, România avea risc maxim de a reveni sub influența Rusiei pe termen mediu și lung, din cauză că Trump a fost pus de Putin la Casa Albă cu misiune clară: distrugerea Americii din interior și refacerea forței Rusiei pe cadavrul URSS.

Cu Biden însă, România are acum o alianță și mai puternică în SUA, ceea ce ne conferă pace și prosperitate, vorba Răposatului.  

În plus, Trump a prezentat semne clare de alienare mintală, nu întâmplător azi și-a încurajat fanii să atace Congresul care-l valida pe Biden, iar a doua zi, speriat de pușcărie, i-a lăsat în ofsaid pe talibanii săi, spunându-le că ”vor da socoteală” în justiție!

Un astfel de schizofren este un pericol și pentru România, dar mai ales pentru întreaga lume. Dacă a fost în stare să arunce în aer cea mai puternică democrație din lume, vă dați seama ce s-ar fi ales de România cu el la Casa Albă încă 4 ani?!

De asta mă interesează MULT ce se petrece peste Ocean. Ne place sau nu, de acolo ”luăm lumină” ca țară și bani.

Cât privește România, ce s-a petrecut important aici ca să ne ocupăm prea serios de ea, în afară de scandaluri ieftine, cancan circăresc, amantlâcuri stupide și bătălii fără miză la ordinea zilei?

Dacă vrem să înțelegem bine România și să știm ce vrem de la ea, să privim mai des în afară, spre SUA sau UE. Asta cu adevărat ne va ajuta pe toți!




(J: Preluare de pe Facebook)

(J: Atribuirea titlului ne aparține)


 


 

sâmbătă, 2 ianuarie 2021

 



* A FI. A AVEA. A PĂREA *

VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?

Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com 

Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!


A FI. A AVEA. A PĂREA


Ciprian Mihali

Ieșim, de vreo două decenii încoace, ca societate, dintr-o istorie seculară a foamei și sărăciei. Anii 30 și apoi anii 60-70 au fost perioadele scurte în care modernizarea prin bunăstare relativ generalizată au fost curmate tragic de anii războiului și ai stalinismului, respectiv ai privațiunilor dramatice din anii 80. Societatea întreagă (sau majoritatea ei) nu a cunoscut, astfel, niciodată bunăstarea, îndestularea, nu a reușit să alunge niciodată spectrul lipsurilor (bani, mâncare, bunuri mobile, proprietăți) și, mai ales, spaima pierderii lor neașteptate, din cauze independente de voința lor (confiscări, jafuri, naționalizări, falimente etc.).

Așadar, abia de vreo douăzeci de ani încoace începem să posedăm, să avem ceva care e al nostru și numai al nostru. Explozia imobiliară, cumpărare de mașini, de orice fel de mașini, și mai ales mulțimea de garduri dau seama pentru această dobândire și împroprietărire pe termen lung și durabil.

Mental însă e nevoie de mai mult timp decât două decenii pentru a scoate din capetele noastre asemenea frici. Noi nu am terminat încă de dobândit, nu a venit încă momentul să împărțim, nici vorbă să avem în minte ideea că am putea împărți ceva agonisit cu atâta trudă. Bunicii noștri nu au avut nimic, părinții noștri au reușit să aibă un apartament sau o mașină după o viață de trudă, abia noi ce începem să avem.

Toate politicile publice din ultimii treizeci de ani au fost despre „a avea”, despre „buzunarul românilor”, cum spunea Liviu Dragnea. Gardul înalt și buzunarul plin sunt imaginile dominante ale unei lumi în care individualismul modern s-a repliat pe identitatea centripetă dintre „a fi”, „a avea” și „a părea”. Nu exiști dacă nu ai și nu ai dacă nu arăți că ai. Iar asta nu e neapărat un lucru rău câtă vreme împlinirea personală nu se reduce la gard și buzunar.

Atunci când această societate va învăța, de la conducătorii ei vizionari, de la educatorii ei competenți, de la părinții ei împliniți, că a împărtăși nu înseamnă a ne întoarce la comunism, că a nu poseda totul în exces, a nu înmagazina, a nu risipi și a nu arunca totul și oriunde nu sunt rămășițe ale trecutului, ci provocări ale unui viitor apropiat cu alte mize și pericole decât comunismul tot mai îndepărtat, abia atunci vom putea imagina împreună o zi de mâine eliberată de fricile trecutului, deschisă spre un poimâine al nostru și nu spre un ieri din ce în ce mai fantasmatic și mai steril.

(J: Preluare de pe Facebook)