* ROMÂNII AU FALIMENTAT  PROPRIILE BĂNCI, DAR AU MEMORIE PREA SCURTĂ

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

ROMÂNII AU FALIMENTAT  PROPRIILE BĂNCI, DAR AU MEMORIE PREA SCURTĂ

Marcel Ivănuș

Nu m-aș arunca să afirm că românul e în genere cam prost, dar susțin cu tărie că are o memorie groaznic de scurtă. Bunăoară, aud mai des decât se cuvine tot felul de lume cum se plânge că n-avem bănci, că străinii ne-au distrus sistemul bancar ca să ne facă dependenți de capitalul lor și-apoi să ia zece piei de pe noi.

Adevărat, românești mai sunt CEC-ul și Banca Transilvania (pe care a nenorocit-o Vâlcov pe bursă înainte de Crăciun, nici acum nu și-a revenit bine). Dar unde ne sunt băncile pe care ni le-au ucis străinii din gelozie pe capitalul românesc strămoșesc? Eu am ceva ținere de minte și fac un inventar:

- Credit Bank, falimentată de Marcel Ivan și Steriu Popescu + politicienii vremii
- Bankcoop – falimentată de Alexandru Dinulescu + politicienii epocii. Dinulescu s-a ascuns prin America, a fost prins, scăpat, prins, cred că a scăpat până la urmă, fiindcă a crăpat. 600.000 de păgubiți, stimați telespectatori!
- Bancorex – banca securității, stoarsă de securiștii înșiși în frunte cu Temeșan și de atârnătorii lor politici. La acea vreme, pe acolo trecea 90% din valuta țării. S-au furat cam 1,8 miliarde de dolari. De Bancorex țin alte falimente răsunătoare și hoții - îmi amintesc afacerea SANCA, a lui Botezatu-Răducanu, ultimul în pușcărie pe viață pentru că nu s-a mulțumit să jefuiască oamenii, s-a apucat să-i și omoare, cred că vreo 5 crime au reușit să-i probeze.
- Dacia Felix – fericirea a fost scurtă, tristețea depunătorilor lungă căci a fost falimentată de Sever Mureșan și camarila lui.
- Banca Internațională a Religiilor, care s-a înființat ca să spele ochiul dracului. După ce l-a spălat bine, a crăpat și ea. Plină și ea de securiști reșapați.
- Banca Agricolă. Falimentară ca agricultura vremii însăși, la finele anilor 90. 800 milioane de dolari pagubă.
- Banca Albina – devalizată de trântori.
- Banca Columna – plină de securiști, a spălat bani și a luat-o naiba. A transferat milioane de dolari in străinătate, dar a reușit BNR să-i blocheze activitatea și să limiteze pagubele.
- Mai adăugăm afacerile bancare și parabancare notorii, BID, Banca Română de Scont, FNI, patronate de Sorin Ovidiu Vântu, Caritas a lui Stoica sau Gerald de la Focșani.

Până la începutul anilor 2000 se goliseră toate băncile, iar banii luaseră drumurile către conturile beneficiarilor, dând naștere astfel capitalistului autohton. Primii milionari români s-au îmbogățit din furtișag.

Niciun străin nu a jefuit aceste bănci. Unele au fost salvate de bănci străine, și astfel s-au născut BCR și BRD. Celelalte bănci străine au venit pe un teren virgin. Românașii – bancheri, politicieni, securiști, nepoții și mătușile lor au făcut curat în așteptarea lor. Istoria sistemului bancar seamănă cu cea a Țărilor Române în vremea ciumei lui Caragea. Dar, cum ziceam la început, românul are o ținere de minte foarte proastă.

* BLESTEMUL CAPULUI PLECAT, PE CARE SABIA NU-L TAIE

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

BLESTEMUL CAPULUI PLECAT, PE CARE SABIA NU-L TAIE

Alexandru Ghillis

     Nu demult, urmăream cu privirea, de o pe bancă, bătrânelul solitar, cocârjat de ani, care-şi făcea în cursul dimineţii plimbarea lui zilnică prin parc. Stătea, undeva, prin preajma Cişmigiului. Un altul, în altă parte a Bucureştiului, era până nu demult preşedinte... de scară de bloc. De curând, am aflat cu toţii că aceşti doi octogenari, inofensivi acum, în decursul tinereţii lor au călcat in picioare – la propriu – vieţile a sute de oameni lipsiţi de cea mai elementară apărare. Erau pe cai mari, la propriu şi la figurat când, în calitatea lor de comandanţi de lagăre de muncă forţată din perioada domniei lui Ghiţă Dej, aceşti oameni mici la suflet şi îndobitociţi de ură, ca şi mulţi alţii ca ei, au deschis prin teroare şi sânge calea patimilor poporului român, inoculându-i temeinic în subconştient ideea abandonului total, în mod pervers, sistematic. Astfel, că povaţa părintească din bătrâni „capul plecat, sabia nu-l taie” s-a perpetuat oral din adâncul istoriei zbuciumate a românilor până aproape de sfârşitul secolului XX, când, în jurul ţării, regimuri totalitare -  chiar mult mai permisive ca al nostru - s-au prăbuşit şi a fost destul un fitil aprins aici, ca să se declanşeze şi în Romania mânia poporului. Mulţi maliţioşi au spus atunci că, în sfârşit, „mămăliga a explodat”!

     Încerc să completez pe scurt câteva dintre ideile aşternute de mine într-un articol găzduit mai demult într-un cotidian (care astăzi mă dezamăgeşte), dacă altcineva nu s-a hotărât până acum s-o facă. Aşterneam atunci o scurtă trecere în revistă a ceea ce a avut şi ce a pierdut aşa-zisul Om Nou al aşa-numitei „Epoca de aur” ceauşistă, prin răsturnarea brutală a regimului dictatorial ce părea statornicit pentru totdeauna, spre disperarea populaţiei, ajunsă la paroxism. Am ales titlul „Ce am avut şi ce am pierdut”, fiindcă mi-am pierdut răbdarea văzând, aproape zilnic, pe reţelele de socializare şi pe site-urile unor publicaţii online, nenumărate comentarii mai mult sau prea puţin pertinente, ale nostalgicilor plângăcioşi ai temutului regim totalitar şi care, nici măcar azi, când se pot exprima complet liber, se ascund sub pseudonime aproape hilare. Într-o anumită măsură sunt de acord cu cei ce regretă timpurile unui loc de muncă stabil, dar să nu uite că nici in ultimii ani ai regimului Ceauşescu locul de muncă – mai ales al celor din aşa-numita TESA – nu mai era deloc garantat până la pensie. Că a fost distrusă după 1990 şi partea profitabilă a economiei româneşti, furându-se totul la greu, de toate astea sunt răspunzători tot foştii ei diriguitori puşi acolo de PCR ori de Securitate şi care, după 1990, fiind în FSN şi apoi în PDSR, au desăvârşit raptul, apărând astfel rapid primii noştri multimilionari în dolari şi mai apoi în euro, dintre care unii fac astăzi ani de puşcărie, deşi se dau nepătaţi, ca victime ale „Statului paralel”. Alţi nostalgici plâng după uşurinţa cu care se putea primi un apartament la bloc. Cei proaspăt veniţi la oraş pentru a lucra în industrie şi li s-a repartizat gratuit, la cerere, un apartament, acum, unii având o vârstă apropiată de pensionare şi cei mai mulţi fiind demult pensionari modeşti, nu îşi găsesc un loc de muncă şi, ca urmare, nu-şi pot achita restanţele mari rămase la întreţinere. Sunt blocuri întregi în cartierele muncitoreşti mărginaşe, care se degradează din cauza condiţiei materiale precare a locatarilor deveniţi în prezent proprietari. Este cu adevărat o problemă majoră, căci nici la ţară, de unde se trage majoritatea acestor oameni, ei nu-şi mai găsesc locul. S-ar putea spune, la o primă vedere, că s-au obişnuit din comunism să stea la mila statului. Adică să le dea statul. Este şi ăsta un aspect. Dar trebuie să se ştie că, actualmente, diminuarea locurilor de muncă se datorează guvernului actual, care a redus drastic fondurile destinate investiţiilor, aruncând în schimb cu diverse pomeni electorale şi promisiuni fără acoperire, în vederea alegerilor ce vor avea loc destul de curând. Din cauza legislaţiei instabile şi a corupţiei, investitorii importanţi ne ocolesc, iar afacerile mici mor sufocate în faşă.

     N-am să pot uita niciodată cum mama mea, la peste 70 de ani, se scula în toiul nopţii pentru a prinde un loc la o coadă unde se zvonea că se va „băga” ceva de-ale gurii sau cum îşi lăsau oamenii peste noapte sacoşele cu sticlele de lapte goale, ca să le ţină rândul, ori aşteptau cuminţi pe scăunelele pliante. Iar dacă mai aveai şi copii, situaţia era dramatică de-a dreptul. Nu uit cum făceam „curte” bucătăreselor de la cantină pentru a obţine o bucată de carne şi aveam, în acelaşi scop,  un aranjament profitabil cu doi cunoscuţi şefi de restaurant, unde intram direct prin uşa din spate a cârciumii. Nici soţia mea nu poate uita când securistul instituţiei o întreba insistent de ce stă cu un artist plastic, în viziunea lui (a lor!!!) breasla din care făceam eu parte fiind, probabil, una pe care partidul nu punea prea mare preţ, fiindcă nu o putea controla în integralitatea ei. Pe de altă parte, fata unei bucătărese aflate în casa unui înalt demnitar comunist, povestea la slujbă colegelor, rămase cu gura căscată, cum şi ce mâncau acasă din resturile rămase de la masa potentatului şi beau Coca Cola (băutură a pierzaniei tineretului occidental!!!), fiindcă ăla avea cămara plină cu de toate, luate de la Gospodăria de partid, cu circuit închis. Asta în timp ce prostimea – adică oamenii noi din viziunea Cârmaciului adulat de  Păunescu şi Vadim – îşi pierdea zilele şi nopţile în căutarea hranei, ocazii bune ca să se mai încălzească-n stradă la o vorbă cu colegii de suferinţă, fiindcă, oricum, în case caloriferele erau mai mult îngheţate iarna. Aşa au apărut pe atunci şi multe bancuri aşa-zis politice, şoptite pe la colţuri mai ferite de urechi, inspirate din actualitatea politică a timpului. Bancuri care lipsesc azi cu desăvârşire.  Şi-au pierdut românii umorul? Al nostru Bulă ce face astăzi?

     Ei, dar a venit aşa-zisa Revoluţie. A trecut şi Revoluţia. Însă, după puţin timp a urmat deziluzia. Deziluzia tuturor celor care şi-au pus speranţe mari în schimbarea de macaz atât de mult dorită şi care s-a dovedit a fi confiscată programat de eşaloanele doi şi trei ale fostei nomenclaturi comuniste. Adică un fel de perestroika gorbacioviană, o mimare pe jumătate a democraţiei. Aşa că o parte a populaţiei, conştientă de derapaj, nu a mai vrut să stea iar cu capul  plecat, spre deosebire de cei care strigau „noi muncim, nu gândim”. Ca atare, celebrul revoluţionar Dincă (azi dispărut din peisaj) a luat o porta-voce şi, ajutat de câţiva prieteni, s-a căţărat pe un panou publicitar din dreptul Intercontinentalului şi s-a adresat trecătorilor. Tot atunci, seara, cei de la Liga studenţilor, în frunte cu Marian Munteanu (deconspirat de curând de către CNSAS ca fost turnător la Securitate), au deschis balconul Universităţii. Astfel a debutat Golaniada, măreţul eveniment al Pieţei Universităţii, zona liberă de neocomunism, care a marcat istoria modernă a României. A urmat Mineriada, care a oripilat o lume întreagă, intrând şi ea în istoria neagră a ţării, prin încercarea eşuată de a se tăia capetele celor care nu voiau să le plece în faţa noilor cocoţaţi la putere. Noaptea de coşmar din 13-14 iunie 1990 a fost o noapte caldă de vară şi noi dormeam cu geamul deschis. Ne-a sculat din somn, în zorii zilei de 14, vuietul hoardei negricioase care purta lămpaşe arzând şi care vocifera tare şi agita furioasă bâte şi furtunuri de cauciuc, în drumul ei de la Gara de Nord spre Guvern. Nu pot uita apoi vocea ridicată a lui Ion Iliescu, marele maestru al manipulărilor, adresându-se surescitat prin megafon - din balconul Guvernului - către mulţimea de mineri condusă de Miron Cozma şi care umplea până la refuz Piaţa Victoriei, îndemnându-i să meargă cu toţii în Piaţa Universităţii şi să o ocupe ei, ca „o adevărată forţă muncitorească, gata oricând la bine şi, mai ales, la greu”, alături de mulţi alţi „oameni de bine” bucureşteni. În ziua aceea a urmat o baie sânge, văzută pe ecranele televizoarelor din întreaga lume civilizată şi care, mai mult ca sigur, chiar şi după aproape 30 de ani de la abominabilele atrocităţi, încă sperăm că nu va putea rămâne fără urmări pentru cei ce au pus mârşăvia la cale. Povaţa păguboasă „capul plecat, sabia nu-l taie” a devenit astăzi perimată pentru mulţi români, care şi-l ridică pentru dreptate!  

* 45 de ani MUGUR DE FLUIER

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com



45 de ani MUGUR DE FLUIER

                       

Andrei Ujică

Într-o zi din sesiunea de vară 1973, eram la bufetul din holul Universității din Timișoara, bînd în picioare, la una din mesele acelea înalte, o poșircă de cafea și trăgînd din nelipsitul Carpați fără filtru dintre degete, cînd a trecut, deodată, ca o pală de vînt vestea: „Vin Phoenicșii!” Ei erau înscriși la Facultatea de arte plastice, respectiv muzică, dar dădeau foarte rar pe la școală, ca și mine de altfel, care făceam prezență mai mult la bufet.

Și într-adevăr, după puțin timp, și-au făcut intrarea în trombă, trecînd în grabă pe lîngă noi și dispărînd pe culoarul de la arte. Mai puțin Covaci, care, venind spre masa mea, m-a măsurat din cap pînă-n picioare și mi-a spus: „Am auzit că ești unul dintre noi”. Asta voia să însemne că am părul lung. “Și-am auzit că scrii”. Am dat din cap că da. „Am o problemă”, zice. Peste puțin timp, erau programați să înregistreze la Electrecord un nou album, iar Victor Cârcu, textierul de atunci al formației, făcuse un blocaj la scris, după doar trei piese. „Treci pe la mine, ca să-ți arăt despre ce e vorba”, a mai zis Covaci. Știam, bineînțeles, unde locuiește, pe strada Doja, lîngă Maria, la celebra Tuși, bătrîna lui mătușă. Casa mamei lui, în care își petrecuse anii de școală, era la periferie, în Freidorf. Informațiile despre mine le avea de la Șpitzi Reininger, pianistul lor, cu care eram amic pe teme de muzică și fotbal.

M-am dus, în aceeași după-masă – cred, la el, unde am aflat că are nevoie de cinci texte, pe o muzică gata compusă. „Nu pot asta”, i-am zis, “eu scriu proză, nu știu cu rime, dar am un prieten, Şerban Foarţă, care e maestru în chestiuni de metrică. Am să-l întreb pe el. Să văd dacă-l conving”. „Bine”, zice Covaci, „ascultă aici”, și-mi cîntă la chitară acustică ceea ce urma să fie 'Mica Țiganiadă'. „Dă-mi schema”, îi zic. Covaci a rupt o foaie dintr-un caiet de matematică și a notat-o. Am împăturit foaia, am pus-o în buzunarul de la piept al cămășii, și-am luat-o spre Șerban.

Cînd ajung la el, îl găsesc gata de plecare. „E o agapă la 'Orizont' (revista Uniunii Scriitorilor)”, îmi zice. „Hai să mergem”. Mie nu-mi convenea, fiindcă știam că trebuie să-l iau pe departe, ca să-l conving să scrie textul. Șerban, însă, nu era de întors din drum, pe vremea aceea, odată ce zărea cognac la orizont. Așa că am luat-o-ntr-acolo. Pe drum, am pus placa mizericordiei. „Uite”, i-am zis, „eu sint amic cu unul de la Phoenix și m-au rugat să-i ajut, că sînt într-un mare impas. Trebuie să înregistreze în curînd o placă la Electrecord, dar le lipsește un text. Muzica e compusă deja. Am aici schema metrică” și-am arătat spre buzunar. „Aha”, a răspuns Șerban, „dar tu măcar ai ascultat melodia?” „Da”, am zis. „Și a ce ți-a sunat?” Șerban și cu mine lucram pe vremea aceea, sub impresia formidabilei 'Antologii a inocenței' a lui Iordan Chimet, la o antologie a circului, într-un elan emulator nestăvilit. Pentru asta ne scormoneam memoria și răscoleam bibliotecile, întîlnindu-ne de vreun an, în fiecare zi, de după amiază pînă-n zori. Ei bine, tocmai în perioada aceea citeam amîndoi 'Țiganiada' lui Budai-Deleanu, în căutare de bîlciuri, iarmaroace și saltimbanci. Așa că i-am răspuns, cu glas scăzut, lui Șerban “cîntecul lui Covaci e un fel de mică țiganiadă”. Între timp, ajunsesem la 'Orizont'. „I-auzi”, a zis Șerban, „dă hîrtia aia încoace”. Cum agapa a avut și o parte protocolară, am luat cu toții loc la lunga masă din sala de reuniuni a asociației scriitorilor și în timp ce se rosteau elogiile pentru sărbătoritul serii, Șerban a început să scrie. “Mie mi-au venit în minte ‘Cîntecele țigănești’ ale lui Miron Radu Paraschivescu”, îmi șoptește la un moment dat la ureche și îmi împinge foaia cu primele două versuri: „Trec țigani pe drum, / Drumu-i plin de fum...” Am aprobat violent din cap. Nu mai știu cît s-a scris acolo. Tot ce țin minte e că mult rîvnita agapă n-a durat mult, cognacul fiind pe sponci, așa că ne-am dus acasă la Șerban și am terminat textul. Există un impuls jubilatoriu în versurile acelea, care se resimte și azi. Iar congruența cu muzica, pe care eu o auzisem doar o dată, iar Șerban deloc, e de-a dreptul surprinzătoare. N-am să uit sclipirea din ochii lui Covaci, cînd i le-am arătat a doua zi.

După care, m-am dus din nou la Șerban și iar m-am dat pe după cireș. „Phoenicșii ăștia sînt băieți buni”, i-am zis. „Sînt un fenomen subversiv, deci merită sprijiniți”. Cred că i-am mai spus și că e o șansă să pui cuvinte în gura unora care au un public de ordinul sutelor de mii. Asta mai ales pentru unii ca noi, care nu prea puteam să publicăm, fiind taxați drept evazioniști.

Îmi încolțise încă de pe atunci ideea că substanța culturală superioară trebuie plasată în medii de maximă audiență. Ea m-a dus în cele din urmă la cinema.

„Ei au acum nevoie, de fapt, de cinci texte”, am zis. Șerban, care face parte din ultima generație dinaintea celei pop și a cărui melodie preferată era pe atunci 'L’uomo in frack' a lui Domenico Modugno (cu un foarte frumos text foarțian, de altfel), a căzut scurt pe gînduri. După care mi-a spus: „Uite ce e, eu nu prea gust muzica asta și în general nu știu ce aveți aveți voi în cap, ăștia cu părul lung, dar dacă vrei, putem face textele împreună, așa cum am început”. Restul se știe.

În 1974, a apărut albumul 'Mugur de fluier', purtînd titlul uneia din piesele cu versuri de Victor Cârcu. Eu aș fi preferat să se cheme 'Mica țiganiadă'.

[cules de pe Facebook]

* SUNT SI OAMENI MAI IN VARSTA

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com


SUNT ŞI OAMENI  MAI ÎN VÂRSTĂ

                    Răcnetul Oamenilor Sătui

Sunt oameni mai în vârstă care ne spun ca nu avem dreptul moral să protestăm. Ne reproșează ca n-am făcut gură în epoca Băsistă, când noi încă ne chinuiam să luăm note mari la matematică, iar apoi ne spun că suntem prea tineri să înțelegem noi ”politica”, deci să punem osul la muncă și să ne vedem de treabă. Ei bine, noi înțelegem că pentru viitorul nostru și al copiilor noștri trebuie să luptăm, tot cu școala veche, pentru normalitate. Pentru autostrăzi, doctori de Doamne ajută, spitale decente, curățenie, respect în relația cu instituțiile statului, pentru educația copiilor noștri și pentru un trai decent. Pentru siguranță, pentru cele 64 de suflete pe care le-am pierdut pe drum, pentru cine știe câți alții, noi și noi victime anonime, în fiecare zi, ale acestui regim.

Consideră că dacă nu lucrăm la șurub, noi stăm degeaba alea 60 de ore pe săptămână, plus orele de peste program, ca să nu mai spun despre ”uceniciile” neplătite, dar obligatorii pentru a reuși să te mai angajezi pe undeva decent. Tot dânșii uită că din contribuțiile noastre sunt plătite toate salariile bugetarilor, cât și pensiile din bugetul de stat de pe acel an.

Am fost aruncați într-o lume care nu este a noastră, într-un popor traumatizat de comunism și care încă duce povara regimului ceaușist. Ne-am născut într-o țară în care mulți dintre bătrânii comentatori au votat cu Iliescu și au lăsat corupția să distrugă România la fel ca o infecție intraspitalicească: oportunistă, împuțită și rezistentă la tratament. Aceiași oameni care ”în vremurile bune” au fost păcăliți de bișnițari și capitaliști de cumetrie cu legături în PDSR și cu idei de tip Caritas, FNI și Bancorex, acum ne cred pe noi spălați pe creieri de entități imaginare ale Statului Paralel.

Am aterizat într-o Românie în care plângem eroii necunoscuți ai unei revoluții pe care am moștenit-o doar din povești, împreună cu durerea și dezamăgirea sângelui vărsat fără rost. Noi nu am avut de ales… până acum.

Este dreptul nostru să ne revoltăm în fața unui sistem lăsat în urmă tot de generațiile care acum au tupeul să nu ne acorde minimul de respect și încredere. Până acum, ați ales doar voi, de aici înainte am crescut și avem o voce pe care vrem s-o facem auzită fie pe stradă, fie în noile partide, fie prin asociații, ong-uri și grupuri civice. Luați-ne în serios, pentru că noi nu râdem.

P.S: Mulțumim părinților și bunicilor care ne-au crescut să fim puternici și să luptăm pentru ce-i corect.

* Poveste cu iz de macrou

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Poveste cu iz de macrou

Angela Tocilă

Acum câteva zile mi s-a făcut poftă și chef să prăjesc macroul congelat pe care l-am cumpărat înainte de Crăciun, sătulă de păstrăv și șalău, dornică să-mi reînviu niște amintiri legate de peștele congelat și putoarea crâncenă ce-o emană în procesul de frigere. Crap nu cumpăr pentru că e importat din Italia de niște șmecheri români pe care-i doare-n sfânta pulă că-și otrăvesc concetățenii cu mercur din fluviul Po. În Italia nu-l mănâncă nici dracu exact din acest motiv, dar dă românul și bani să se otrăvească și să crape drecului târâindu-și gaura curului după el.

În fine, acum am hotă șmecheră și nu mai pute-n casă, pute doar în curte și eventual, cel mult 5-6 case de-o parte și de alta a străzii, ceea ce mă doare fix în cot, dar pe vremea retardatului oligofren și peltic, io cu tata împuțeam toată scara cu macroul ”primit” la o bucată de zgârci aflat în prima fază de putrefacție, de carne de porc. Pe atunci îți dădeau carnea direct stricată, să nu mai aștepți tu să se strice în frigider când îți luau curentul. Partidul avea grijă de cetățean, să nu spere prea mult, să nu-și facă iluzii și s-o ia razna cumva, de bine ce i-ar fi fost la un moment dat.

 
Din toată coada aia stufoasă de la Măcelărie, eu eram singura care luam peștele și-l duceam acasă. Țăranii ăia cu care stăteam la coadă își ițeau capetele să vadă cine e fomista care cere și peștele, apoi beleau fasolele între ei care nu mâncau pește oceanic pentru că era de gratis, iar asta însemna că e musai să fie rău și bătaie de joc a lui Ceaușescu.

Dacă nu mi-ar fi fost rușine l-aș fi cerut și pe-al vecinilor de socializare cu care-mi dădusem ochii peste cap și pufăisem dezaprobator despre durata statului la coadă până termina măcelarul de făcut pachete în spate, pentru el și pilele lui, dar cam atât, că nimeni nu voia să se pună rău cu măcelarul, care era în stare să dea pe toată lumea afară dacă se supăra. Și se supăra cam des, dar milos cum era umflatul ăla bețiv, te trimitea doar să mai stai o dată la coadă, dacă alegeai prea mult în hălcile de zgârciuri și oase, asta pe vremea când mai puteai alege.

În toate coșurile de gunoi de pe lângă Măcelărie erau pungi cu pește congelat și plângea inima-n mine de mila lor, dar ajungeam cu plasa de rafie acasă și, cu tata pe post de băgător de seamă și furnizor de indicații prețioase mai ceva ca Cel mai iubit fiu al Scorniceștiului, prăjeam peștele cu ușa la intrare deschisă, să simtă și sărăkiile care așteptau să iasă putoarea din carnea pe care o țineau, la fel ca și noi, în apă cu oțet, că noi suntem pe cale să avem ceva cald în mațe, spre deosebire de ei care abia lăsaseră gumarii la barieră și nu le permitea religia de prostani să mănânce pește oceanic.

Făceam și mujdei, și eram cei mai boieri de pe scară, iar tata zicea filozofic: ce știe țăranul la ce-i bun șofranul...

Ce voiam să mai spun... Ah, da... Acum e bun peștele oceanic, cumpără pensionarii cu 7 lei kilu`, de zici că-s mai bogați ca prinții arabi.

(din exilul facebook)

* Hei! Romania, incotro?

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Hei! Romania, incotro?

Alexandru Ghillis

Ca idee, comunismul suna initial atragator, dar s-a dovedit relativ repede a fi doar o utopie, experimentata dureros decenii la rand pe spatele popoarelor sechestrate in asa-numitul “lagar socialist”, sub pumnul unui golem de chirpici, fosta URSS. Ceea ce au omis esential Marx, Engels si Lenin, gandind aceasta utopie – ultimul punand-o in practica prin forta armelor – a fost tocmai puternicul instinct al proprietatii si al luptei dure pentru ea. Instinctul proprietatii e imprimat genetic intregului regn animal, din care, sa nu uitam ca facem parte si noi, oamenii, situati la varful acestei piramide. Da. S-a dovedit practic, din nefericire, ca egalitarismul visat de cei trei corifei ar putea exista doar intr-o saracie generalizata, impusa numai de un regim totalitar, pazit strict cu hotare bine ferecate. Altfel, nu e viabil!

Pana la sfarsitul anului 1989, saracia, cel putin la noi, nu avea o cota unica, ci mai multe variabile in functie de educatie, calificare si pozitia social-politica a indivizilor. Desigur, de la un anumit nivel in sus, nomenklatura pecerista se detasa ascendent, progresiv, fiindca isi putea satisface – pe masura pozitiei fiecaruia – instictul primar al proprietatii si, implicit, al imbogatirii. Cam pe la mijlocul anilor ’70, partidul-stat, ca o deosebita favoare din parte-i,  a adoptat solutia mult mediatizata a „impacarii caprei cu varza”, lasand „oamenilor muncii” de la orase posibilitatea de a-si materializa dorinta lor fireasca de improprietarire. Astfel, milioane de cetateni au reusit in timp, prin imprumuturi masive facute de fiecare la CEC si apoi cu plati lunare ani indelungati, sa contracteze cu statul pentru a deveni proprietar de apartament la bloc si/sau al unui autoturism Dacia. Cu toate acestea, chiar si asa, destui romani dintre cei ce nazuiau mereu spre libertate, cu gandul si urechile indreptate spre Europa occidentala, au gasit propriile mijloace – adesea mortale – de a evada din lagarul comunist. Cu siguranta, daca granitele ar fi fost atunci intempestiv deschise, ar fi dat iama buluc spre tarile dezvoltate ale Europei milioane de alti cetateni romani, satui de traiul oferit de prea-clamata Epoca de Aur ceausista. Asta au reusit abia dupa ’89!

Imediat dupa 1990, noile autoritati feseniste i-au incurajat pe toti cei ramasi pana atunci chiriasi ai statului in apartamentele lor din blocuri, sa si le cumpere la preturi derizorii. Romania devenind astfel, pe plan mondial, tara cu numarul cel mai mare de proprietari. Acesta fiind, desigur, un alt tertip de a adormi vigilenta cetatenilor de rand, intre timp ţara fiind sistematic jefuită la bucată de cârdăşiile politice ale vremii şi economia naţională pusă la pământ de foşti nomenklaturişti, foşti securişti acoperiţi din comerţul exterior si sefi din cel interior, foşti  activişti comunişti, urmaşii lor şi destui alţi neica-nimeni din clientela lor politică, dar şi specimene descurcăreţe din pegra societăţii (care se ridică întotdeauna primele la suprafaţă, după o revoluţie), deveniţi foarte repede politicieni sau mari oameni de afaceri, unii aşa-numiţi moguli. De-a lungul vremii, în afara câtorva perioade mai scurte, când s-au jucat neîndemanatic pe scena ţării acte de guvernare aşa-zise „de centru-dreapta”, PSD, actualul partid de guvernământ – urmaş nedeclarat al defunctului PCR – a fost adus la guvernare circa doua decenii, cel putin. Ca de obicei, bazinul electoral pesedist este format, în bună măsură, din persoane cu nivel educaţional sub mediu, o mulţime de asistaţi social, de bugetari slab calificati, ce aspira la ceva peste salariile lor minime şi pensionari în vârstă, cu pensii ce abia le asigura supravietuirea, cu toţii ameţiţi de promisiuni fantasmagorice fara nicio acoperire si pomeni electorale, bătrâni neputincioşi din mediul rural (chiar si persoane decedate), care sunt „ajutaţi” cu toţii să pună ştampila acolo unde trebuie în cabina de vot sau la vizita urnei mobile. Ca şi mulţi alţii aflaţi în situaţii materiale şi de sănătate dificile, dar bine inoculati cu iluzia desarta ca ii poate scoate la liman numai actuala social-democratie damboviteana, marcata de o evidenta orientare etatista si inclinatii totalitare. Diriguita de persoane ajunse rapid super-bogate abia in ultimele decenii si care, majoritatea – mai abile ca la alba-neagra, probabil pline de ravna cu gandul la binele celor multi pe care-i reprezinta – au lucrat tot timpul numai ca bugetare ale statului, chiar si dupa istoricul an 1989! S-a infaptuit o adevarata minune a zilelor noastre, platita nedrept (uau!) prin martiraj!!!

Unul din rezultatele mult visate de catre romani timp de zeci de ani a fost deschiderea granitelor tarii la inceputul lui 1990. Atunci a putut emigra sau calatori cu usurinta in Occident oricine a dorit. Exodul plecarilor definitive sau temporare din tara a multor romani aflati in deplina capacitate de munca, a luat progresiv amploare odata cu cresterea galopanta a somajului intern – ca urmare a punerii complete pe butuci a economiei nationale – si dupa inabusirea brutala a asa-zisei Golaniade sau ca urmare a mineriadelor care au uimit Europa occidentala.

Actualmente, dupa guverne falimentare si, mai ales dupa ultimele trei – cel de-al treilea fiind ca si bomboana de pe coliva – ce au adus, prin neputinta lor, macinata de coruptie, economia si nivelul de trai al locuitorilor Romaniei intr-o stare vaduvita de oarece sperante, avem deja mai bine de cinci milioane de romani care muncesc in afara tarii, in state europene dezvoltate si isi pot permite sa trimita si rudelor ramase in tara o parte din banii munciti din greu, contribuind in acest fel cu un procent important la PIB-ul tarii, aproape cat produce toata economia acesteia. Nu e impresie, ci realitate trista ca s-au golit de tineret numeroase localitati rurale, in care au mai ramas batranii, handicapatii si lenesii. Si, exodul continua. Cei ce isi iau viata in piept sunt oamenii tineri si cei inca apti de a munci in orice domenii, din care prea putini se vor incumeta a mai reveni in matca lor, dupa ce isi fac o situatie stabila in tarile de adoptie. Multi si-au intemeiat acolo familii, au facut copii, ii cresc si-i educa in noul mediu. Sunt destule familii expatriate a caror copii vorbesc stricat limba romana sau nu o mai vorbesc deloc, iar unii, crescand, se considera nativi ai tarii in care au vazut lumina zilei. Poate ca o parte dintre cei plecati la tinerete s-or intoarce doar la senectute, pentru a-si consuma linistiti pensiile obtinute dincolo, care, oricum, sunt mult mai valoroase cheltuindu-le aici!

Romania sufera acum enorm de o lipsa acuta de mana de lucru calificata, indeosebi in constructii si de specialisti in domenii de varf ca sanatatea, invatamantul si destule altele. Din lipsa de forta de munca autohtona, multi antreprenori, mai ales din constructii, aduc muncitori din fosta Basarabie, din tari catalogate „lumea a treia”, cei mai multi fiind asiatici, dar si din tari africane, pentru care, banii oferiti aici sunt ca mana cereasca. Vrem, nu vrem, este si asta una din formele inerente ale globalizarii, de care se ingrozesc unii nationalisti conservatori, inflexibili. Dar este o realitate de necontestat ca romanii se raspandesc liberi prin lume si se inmultesc acolo, in timp ce, alti napastuiti ai vietii vin din alte locuri ca sa le ocupe pe cele ramase goale aici. Asa se intampla in secolul al XIX-lea si pe teritoriul de Sud si de Est al actualei Romanii,  in care imigrau numerosi greci, albanezi, turci si tatari macinati de mizerie in propriile lor tari, aflate si ele sub dominatia otomana. In fond, pana la urma, s-ar putea sa fie benefica primenirea sangelui multor natiuni imbatranite. Insa, noi traim azi clipa si, cuprinsi adesea de frisoane, cu gandul ca doar o viata avem, ne vine tot mai des sa strigam din rarunchi: Hei! Romania, incotro?

* Ceaiul de altadata, clubul de azi

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Ceaiul de altădată, clubul de azi

Alexandru Ghillis

     De ce se numea ceai, habar nu aveam şi nici acum nu am. Era, până în numita Revoluţie, una dintre puţinele modalităţi de socializare – să zicem -  independente între prieteni sau colegi, la domiciliile unora dintre ei, cărora „babacii” le erau plecaţi de acasă, la rugăminte sau din proprie iniţiativă. Nu aveam nevoie de niciun fel de aprobări şi nici nu s-a întâmplat vreodată să-şi piardă viaţa vreunul dintre petrecăreţi. Cel mult, veneau vecinii extenuaţi să ne ceară să punem muzica mai încet şi, eventual, să nu mai ţipăm atât! Azi, o bună parte dintre noi am ajuns „babaci”. Făcuţi să suferim cumplit când, din cauza rechinilor care trişează făcând cărţile în politica şi administraţia spaţiului mioritic, ne pierdem fructele iubirilor noastre, copiii care, acum, se distrează în cluburi aparent pline de viaţă, dar nesigure pentru integritatea lor fizică.

     Fiindcă e necesar să ne mai descreţim frunţile, mi-am adus aminte de un ceai din ajunul Crăciunului, pe la începutul deceniului 7 al secolului trecut (oh, Doamne!), când un mic grup de colegi de facultate, ne-am permis (!!!) - după mai multe pahare – să ne distrăm copios, dactilografind o petiţie către directorul Operei Române din Bucureşti, ca fiind din partea unui grup de oameni ai muncii care călătoresc cu mijloacele de transport în comun ale ITB-ului (actuala RATB), chipurile deranjaţi de vulgaritatea colindătorilor de ocazie din tramvaie si autobuze. Interpelarea noastră venea chiar şi cu sugestii pentru îmbunătăţirea actelor artistice ambulante. Citez: << (...) Oare cântăreţii „noştrii” de operă renumiţi pe plan internaţional s-ar simti înjosiţi să coboare (să urce) în mijlocul nostru, al călătorilor obişnuiţi? Noi nu avem dreptul la un pic de frumos? Vom fi siliţi la nesfârşit să aruncăm bani munciţi în gura lacomă a prostului gust? De ce? (...) Oare Teatrul de Operă nu poate forma mici grupuri, superior organizate, compuse din cântăreţii nostri de frunte? Tov. Ludovic Spiess, renumit (...), nu s-ar simţi onorat să se integreze printre oameni ai muncii în timpul transportului şi să propage muzică aleasă sub formă de mici arii cu subiect tradiţional explicativ? Oare tov. bas David Ohanesian nu s-ar simţi înălţat de aprobarea tacită ce o va citi în privirile celor care în drum spre locul de muncă sau de odihnă sau oricare alt loc vor avea astfel ocazia unei tangenţe cu frumosul atestat? Semnat, un grup de călători. P.S. Poate că ar fi bine, în strânsă colaborare cu conducerea ITB care va comunica orele mai puţin aglomerate, să trimiteţi alături de renumiţii soli ai artei noastre vocal-instrumentative şi grupuri restrânse de stele ale baletului nostru, atât clasic cât şi modern, care vor înfătişa în spaţiul platformei, mici perle ale tradiţionalului nostru popular (...) >>.

     În zilele pline de tragism ale nenorocirii petrecute la clubul Colectiv, am constatat cu toţii forţa internetului, a reţelelor de socializare, mai cu seamă aceea a Facebook-ului, care au mobilizat în stradă zeci de mii de cetăţeni, în majoritate tineri, care, sătui de mişmaşurile transpartinice ale actualei clase politice, au determinat spectaculos căderea guvernului Ponta, vrand să clădească - în ciuda manipulărilor - adevărata democraţie în România. Au reuşit oare să elimine obstacolele?