sâmbătă, 24 martie 2018


* Blestemul capului plecat, pe care sabia nu-l taie

Ai talent jurnalistic?

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat absolut gratuit pe www.jurnalism-independent.blogspot.ro (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!


E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com


Blestemul capului plecat, pe care sabia nu-l taie

Alexandru Ghillis

     Urmăresc de pe bancă cu privirea bătrânelul solitar, cocârjat de ani, care-şi face in cursul dimineţii plimbarea lui zilnică prin parc. Stă, undeva, prin preajma Cişmigiului. Un altul, în altă parte a Bucureştiului, era până nu demult preşedinte... de scară de bloc. De curand, am aflat cu toţii că aceşti doi octogenari, inofensivi acum, în decursul tinereţii lor au călcat in picioare – la propriu – vieţile a sute de oameni lipsiţi de cea mai elementară apărare. Erau pe cai mari, la propriu şi la figurat când, în calitatea lor de comandanţi de lagăre de muncă forţată din perioada domniei lui Ghiţă Dej, aceşti oameni mici la suflet şi îndobitociţi de ură, ca şi mulţi alţii ca ei, au deschis prin teroare şi sânge calea patimilor poporului român, inoculându-i temeinic în subconştient ideea abandonului total, în mod pervers, sistematic. Astfel, că povaţa părintească din bătrâni „capul plecat, sabia nu-l taie” s-a perpetuat oral din adâncul istoriei zbuciumate a românilor până aproape de sfârşitul secolului XX, când, în jurul ţării, regimuri totalitare -  chiar mult mai permisive - s-au prăbuşit şi a fost destul un fitil aprins aici, ca să se declanşeze şi în Romania mânia poporului. Mulţi maliţioşi au spus atunci că, în sfârşit, „mămăliga a explodat”! 
     Voi încerca să completez pe scurt câteva dintre ideile aşternute de mine într-un  articol găzduit pe „Pagina cititorilor” din Evenimentul zilei, ediţia tipărită (Luni, 22 dec. 2014), dacă altcineva nu s-a hotărât până acum s-o comită. Făceam atunci o scurtă trecere în revistă a ceea ce a avut şi ce a pierdut aşa-zisul Om Nou al aşa-numitei „Epoca de aur” ceauşistă, prin răsturnarea brutală a regimului dictatorial ce părea statornicit pentru totdeauna, spre disperarea populaţiei, ajunsă la paroxism. Am ales titlul  Ce am avut şi ce am pierdut”, fiindcă mi-am pierdut răbdarea văzând, pe reţelele de socializare şi pe site-urile unor publicaţii online, nenumărate comentarii mai mult sau prea puţin pertinente, ale nostalgicilor plangăcioşi ai temutului regim totalitar şi care, nici măcar azi, când se pot exprima complet liber, se ascund sub pseudonime aproape hilare. Într-o anumită măsură sunt de acord cu cei ce regretă timpurile unui loc de muncă stabil, dar să nu uite că nici in ultimii ani ai regimului Ceauşescu locul de muncă – mai ales al celor din TESA – nu mai era deloc garantat până la pensie. Că a fost distrusă după 1990 şi partea profitabilă a economiei românesti, furându-se totul la greu, de toate astea sunt răspunzători tot foştii ei diriguitori puşi acolo de PCR ori de Securitate şi care, după 1990, fiind în FSN şi apoi în PDSR, au desăvârşit raptul, apărând astfel rapid primii noştri multimilionari în dolari şi mai apoi în euro, dintre care unii fac astăzi ani de puşcărie. Alţi nostalgici plâng după uşurinţa cu care se putea primi un apartament la bloc. Cei veniţi la oraş pentru a lucra în industrie şi au primit un apartament, acum având şi o vârstă apropiată de pensionare, nu îşi găsesc un loc de muncă şi, ca urmare, nu-şi pot achita restanţele mari rămase la întreţinere. Sunt blocuri întregi în cartierele mărginaşe, care se degradează din cauza condiţiei materiale precare a locatarilor deveniţi şi proprietari. Este cu adevărat o problemă majoră, căci nici la ţară, de unde se trage majoritatea acestor oameni, ei nu-şi mai găsesc locul. S-ar putea spune, la o primă vedere, că s-au obişnuit din comunism să stea la mila statului. Adică să le dea statul. Este şi ăsta un aspect. Dar trebuie să se ştie că, în prezent, diminuarea locurilor de muncă se datorează guvernului actual, care a redus drastic fondurile destinate investiţiilor, aruncând în schimb cu diverse pomeni electorale şi promisiuni fără acoperire, în vederea alegerilor parlamentare ce vor avea loc anul viitor. Din cauza legislaţiei instabile şi a corupţiei, investitorii importanţi ne ocolesc, iar afacerile mici mor sufocate în faşă.
     N-am să pot uita niciodată cum mama mea, la peste 70 de ani, se scula în toiul nopţii pentru a prinde un loc la o coadă unde se zvonea că se va „băga” ceva de-ale gurii sau cum îşi lăsau oamenii peste noapte sacoşele cu sticlele de lapte goale, ca să le ţină rândul, ori aşteptau cuminţi pe scăunelele pliante. Iar dacă mai aveai şi copii, situaţia era dramatică de-a dreptul. Nu uit cum făceam „curte” bucătăreselor de la cantină pentru a obţine o bucată de carne şi aveam, în acelaşi scop,  un aranjament profitabil cu doi cunoscuţi şefi de restaurant, unde intram direct prin uşa din spate a cârciumii. Nici Nina, soţia mea, nu poate uita când securistul instituţiei o întreba insistent de ce stă cu un artist plastic, în viziunea lui (a lor!!!) breasla din care făceam eu parte fiind, probabil, una pe care partidul nu punea prea mare preţ, fiindcă nu o putea controla în integralitatea ei. Pe de altă parte, fata unei bucătărese aflate în casa unui înalt demnitar comunist, povestea la slujbă colegelor, rămase cu gura căscată, cum şi ce mâncau acasă din resturile rămase de la masa potentatului şi beau Coca Cola (băutură a pierzaniei tineretului occidental!!!), fiindcă ăla avea cămara plină cu de toate, luate de la gospodăria de partid. Asta în timp ce prostimea adică oamenii noi din viziunea Cârmaciului adulat de  Păunescu şi Vadim – îşi pierdea zilele şi nopţile în căutarea hranei, ocazii bune ca să se mai încălzească-n stradă la o vorbă cu colegii de suferinţă, fiindcă, oricum, în case caloriferele erau mai mult îngheţate iarna. Aşa au apărut pe atunci şi multe bancuri aşa-zis politice, şoptite pe la colţuri mai ferite de urechi, inspirate din actualitatea politică a timpului. Bancuri care lipsesc azi cu desăvârşire.  Şi-au pierdut românii umorul? Al nostru Bulă ce face astăzi?
     Ei, dar a venit Revoluţia. A trecut şi Revoluţia. Însă, după puţin timp a urmat deziluzia. Deziluzia celor care şi-au pus speranţe mari în schimbarea de macaz atât de mult dorită şi care s-a dovedit a fi confiscată programat de eşaloanele doi şi trei ale fostei nomenclaturi comuniste. Adică un fel de perestroika gorbacioviană, o mimare pe jumătate a democraţiei. Aşa că o parte a populaţiei, conştientă de derapaj, nu a mai vrut să stea iar cu capul  plecat, spre deosebire de cei care strigau „noi muncim, nu gândim”. Ca atare, celebrul revoluţionar Dincă a luat o porta-voce şi, ajutat de câţiva prieteni, s-a căţărat pe un panou publicitar din dreptul Intercontinentalului şi s-a adresat trecătorilor. Tot atunci, seara, cei de la Liga studenţilor, în frunte cu Marian Munteanu, au deschis balconul Universităţii. Astfel a debutat Golaniada, măreţul eveniment al Pieţei Universităţii, zona liberă de neocomunism, care a marcat istoria modernă a României. A urmat Mineriada, care a oripilat o lume întreagă, intrând şi ea în istoria neagră a ţării, prin încercarea eşuată de a se tăia capetele celor care nu voiau să le plece în faţa noilor cocoţaţi la putere. Noaptea de coşmar din 13-14 iunie 1990 a fost o noapte calda de vara şi noi dormeam cu geamul deschis. Ne-a sculat din somn, în zorii zilei de 14, vuietul hoardei negricioase care purta lămpaşe arzând şi care vocifera tare şi agita furioasă bâte şi furtunuri de cauciuc, în drumul ei de la gară spre Guvern. Nu pot uita apoi vocea ridicată a lui Ion Iliescu, marele maestru al manipulărilor, adresându-se surescitat prin megafon - din balconul Guvernului - către mulţimea de mineri condusă de Miron Cozma şi care umplea până la refuz Piaţa Victoriei, îndemnându-i să meargă cu toţii în Piaţa Universităţii şi să o ocupe ei, ca „o adevărată forţă muncitorească, gata oricând la bine şi, mai ales, la greu”, alături de mulţi alţi „oameni de bine” bucureşteni. În ziua aceea a urmat o baie sânge, văzută pe ecranele televizoarelor din întreaga lume civilizată şi care, mai mult ca sigur, chiar şi dupa 25 de ani de la abominabilele atrocităţi, nu va putea rămâne fără urmări pentru cei ce au pus-o la cale. Povaţa păguboasă „capul plecat, sabia nu-l taie” a devenit astăzi perimată pentru cei mai mulţi români!

(2015)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu