* Mulţi patrioţi de operetă în România de azi. Cum văd ei viitorul ţării?

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Mulţi patrioţi de operetă în România de azi. Cum văd ei viitorul ţării?

Alexandru Ghillis

Să fim realişti! Pe Terra, istoria omenirii a fost, este şi va fi ciclică, deoarece lumea pământeană se află într-un continuu proces de reaşezare. În decursul vremurilor, au urmat civilizaţii după civilizaţii, iar fenomenele migraţiei/imigraţiei, care ne îngrijorează azi pe noi, europenii, sunt de neînlăturat. E urmarea regresului demografic treptat şi continuu al rasei albe, manifestat prin natalitatea ei redusă. Golurile create se umplu progresiv de către alte rase, cu capacităţi de reproducere net superioare. Ceea ce conduce inevitabil, conform multor previziuni autorizate, printre care şi aceea a regretatului istoric şi profesor universitar Neagu Djuvara, la concluzia că, în secolele ce urmează, Europa va fi „cafea cu lapte”. Adică metisă, asemenea Braziliei de astăzi. Nici măcar S.U.A. nu pot opri acest proces ireversibil, în pofida oricăror măsuri discutabile, luate în trecut sau în prezent.

Ca atare, contracararea situaţiei actuale, care îngrijorează mulţi europeni, printre care şi pe noi, românii, nu trebuie să se bazeze pe replici de forţă, care abia că ar escalada tensiunile existente – eliminând din discuţie terorismul – şi nu ar rezolva nimic. Cu o situaţie oarecum similară celei actuale din centrul şi Vestul Europei, dar mult atenuată, s-a confruntat lent şi România pe la mijlocul veacului al XIX-lea, după eliberarea ţiganilor din robie. Ca o paranteză, pentru cine încă nu ştie, în ţările române exista în acele timpuri robie pentru ţigani, aşa cum în Statele Unite era sclavie pentru negri. Însă şi noi şi americanii am prefera să uităm acest trecut.

Dar să vorbim despre România. În ceva mai mult de un secol, ne place sau nu ne place, statutul său de stat naţional unitar se va schimba, având în vedere modificările demografice inerente, care au loc în momentul de faţă şi pe care noi, dar mai ales autorităţile, le neglijăm cu bună ştiinţă, gândindu-ne probabil, cu oarece perversitate, că va fi problema celor ce ne vor urma. Pe scurt, mă refer la rata înaltă de natalitate a etniei rome, faţă de mult mai slaba rată de natalitate a românilor. Subliniez: Conform unor studii neoficiale, chiar dacă părţile sus-nominalizate îşi vor păstra actualul raport între ratele lor de natalitate, în ceva mai mult de jumătate de secol etnia romă va începe să dea semne de dominanţă în România, în detrimentul actualei majorităţi. Cum va fi percepută şi respectată în viitor România, ca vechi stat european? Rămâne de văzut, dacă nu se întreprind încă din zilele noastre drastice măsuri benefice, pentru a ridica continuu standardele educative, socio-economice şi culturale ale acestei etnii atât de neglijate, nedeclarat şi nedrept socotită întotdeauna, de către o oarecare parte a majorităţii, ca fiind cetăţeni de categoria a doua. Neintegrată în totalitate în societate, o parte din etnia romă, cantonată mental încă în faza de feudalism târziu, este aşa-zis „protejată” sub o cupolă „regală” şi chiar sub aceea a unui „împărat” (ambele fiind demnităţi autoalese) şi se supune unor vechi legi interne ale comunităţii. Are şi reprezentare în Parlamentul României. Şi ce folos? Mare parte a etnicilor romi a rămas analfabetă sau foarte putin alfabetizată, trăind sub nivelul oficial de sărăcie, fiind asistată social şi apelând deseori la activităţi mărunte cu caracter ilegal. În contrast cu o mică parte a romilor, extrem de bogată, în principal din afaceri cu fier vechi sau, mai grav, din cerşetorie şi trafic de carne vie în ţările vest-europene, precum şi alte expediente atârnând primejdios la limita legii, mai mult sau mai putin cunoscute.  Ponderea infracţionalităţii şi a deţinuţilor aflaţi în penitenciare o formează, din nefericire, ţiganii sau romii, cum le place ţiganilor să li se spună după 1989. Se înţelege că posibilitatea unor astfel de personaje, neşcolite şi dubioase, de a fi încadrate ulterior într-un loc de muncă calificată, este aproape exclusă. Aceşti sărmani naivi, ca şi destui români, din păcate, sunt ameţiti cu promisiuni fără acoperire, doar pentru a umple bazinul electoral al stângii.

Totuşi, rod al ambiţiei proprii ori familiale, destule personalităţi actuale de etnie romă s-au ridicat printr-o educaţie superioară şi s-au integrat total societăţii româneşti, cele mai multe îmbrăţişând domenii artistice. Dar nu puţini dintre aceştia refuză să-şi mai recunoască apartenenţa la etnia din care provin. Atâta timp cât nu se vor gasi căi legale pentru a-i face pe romii neintegraţi social să înţeleagă că fără educaţie primară, medie sau superioară, copiii lor nu au nicio şansă să depăşească condiţia mizerabilă în care se zbat ei în prezent, ca adulţi, nu se va petrece nicio schimbare în viaţa lor ori între ei şi restul societăţii. De aceea, aici va trebui să intervină hotărâtor rolul statului şi al organizaţiilor societăţii civile, pentru a grăbi prin măsuri adecvate, energice, integrarea completă a ţiganilor în societate, accentul fiind pus pe educaţia tinerelor generaţii rome. Întâi de toate, ar trebui schimbată mentalitatea, a lor şi a noastră – a românilor – apoi renunţarea treptată la aspectele feudale ale tradiţiilor – care încă le guvernează viaţa – şi integrarea lor deplină în societatea democratică, pentru a se simţi cu adevărat cetăţeni egali ai ţării. Fără îndeplinirea, pas cu pas, a unor astfel de condiţii strict necesare, glasul României în corul naţiunilor reunite ale viitoarei Europe va fi, cu siguranţă, incert.  

* De doua ori stigmatizat, de mii de ori binecuvantat!

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

De două ori stigmatizat, de mii de ori binecuvântat!

Lenuta Neacsu

La sfîrşitul clasei întâi am anunţat-o pe mama că voi lua premiul întâi, sa-mi facă neapărat o coroniţă. Mama a râs, ca–ntotdeauna, "de unde să iei tu premiul întâi ? Fugi de-aici, poate dă Dumnezeu să treci măcar clasa, să nu fi cheltuit degeaba atâţia bani!". Nu m-a crezut. Am ajuns la serbare cu emoţii. Doamna învăţătoare m-a privit de sus pînă jos şi mi-a spus că îmi va da premiul mai târziu, prin spatele scenei în care erau adunaţi copiii. Am înţeles de ce: nu eram frumos îmbrăcată. Eram a treia fată la părinţi şi privilegiul de-a avea haine noi îl avea doar sora mea cea mai mare. Ciorapii mei erau ei verzi, dar erau cusuţi doar în două locuri şi încă cu aţă maro! Foarte frumoasă cusătură le făcuse mama! Ce-o fi apucat-o pe învăţătoare? Mi-am auzit numele şi am vrut să ies în faţă, dar mi-am adus aminte că nu trebuia. Mi-a dat într-adevăr premiul la sfîrşitul serbării. Cînd am văzut pachetul cu cărţi îmi venea să chiui de bucurie, în viaţa mea nu visasem să am atîtea cărţi. Pe drumul către casă mi-am adus aminte cu cîtă greutate îmi cumpărasem prima mea carte...

Mama ne dădea în fiecare dimineaţă, la toţi patru copiii, un bănuţ de 5 lei cu care trebuia să ne cumpărăm 4 pachete de biscuiţi de 1,25 bani fiecare. Eu o convingeam pe sora mea cea mare să nu-mi cumpere şi strîngeam bănuţ cu bănuţ . Voiam să-mi cumpăr o carte pe care o văzusem în vitrina unei librării. Se numea ,,Poveşti cu zîne ”, de Contesa de Segur. Știam să citesc de la surorile mele, așa că o voiam!

Din prima zi de cînd am renunţat la pachetul de biscuiţi, am intrat val-vîrtej în librărie, să întreb cît costă cartea!

- E cartonată cartea, măi copilu', n-ai tu bani de ea şi nici faţă, mi-a spus vinzătoarea grăbită.

- Dar cît costă ?

- Douazecişicinci de lei.

Douăzecişicinci de lei ...Cît o fi însemnînd, Doamne, cifra asta, că eu nu ştiu, sînt abia in clasa întîi, m-am speriat eu de-a binelea, dar dacă eu am totuşi banii şi nu ştiu să-i număr?...mi-am zis eu gînditoare şi, într-o secundă, m-am întors la vinzătoare şi i-am răsturnat toţi banii pe masă: 1 leu si 25 de bani!

- Nu ai măi fetiţă, îţi mai trebuie, nu ai !

A doua zi, la fel ! Am renunţat la pachetul de biscuiţi si fuga mare la librărie, să văd dacă nu cumva îmi ajung banii de carte...

- Îţi mai trebuie măi copiluţ, iţi mai trebuie ...nu ai destul !

A treia zi la fel ... nu ştiu cîte zile m-am dus la rînd, dar ştiu că, într-o zi, vînzătoarea m-a privit straniu cateva secunde, fără să clipească, apoi mi-a răspuns:

- Dă toţi banii la mine, măi fetiţă. I-a luat şi, fără sa-i numere, i-a pus pe toţi în sertar. Apoi a luat cartea şi mi-a dat-o! Am luat-o ca pe-o comoară în mîini şi-am alergat cu ea acasă, direct în pod.

M-am aşezat pe burtă şi-am început să citesc poveste după poveste. Ce lume frumoasă şi ce oameni buni ! O auzeam pe mama cum mă striga prin toată curtea, îngrijorată că nu mă văzuse venind de la scoală … Dar... degeaba striga ea, că eu nu mă puteam opri din citit. Eram fascinată! Într-un tîrziu, am ieşit, nu pentru că am terminat cartea, ci pentru că nu mai aveam lumină în pod. Am intrat în casă şi m-a văzut tata cu cartea în mînă. S-a uitat la ea, la preţ...

- De unde ai avut banii?, m-a întrebat deodată.

- I-am avut eu ...

- De unde ?, m-a intrebat tăios.

- De la biscuiţi, i-am răspuns eu abia auzit

- Şi bine, măi tată, tu n-ai mîncat nimic la scoală?

- Ba da

- Ce?

- Tată, tu mă crezi că eu învăţ bine, nu ? Uite cum a fost ...

La scoală stăteam în bancă cu o fată al cărei tată era ofiţer. La ea am vazut pentru prima dată în viața mea un crenvuşti. I-am cerut și eu un pic intr-o zi şi ea mi-a dat cu o condiţie: sa-i fac temele in pauză, că ea nu avea timp... acasă se juca cu păpuşile. Mi-a adus în fiecare zi un crenvuşti, iar eu i-am făcut temele aşa cum ne-am inţeles. Ce nu ştia tata și nu i-am spus niciodată, era că într-o zi am renunţat la pachetul ei, făcându-i altă rugăminte: să-mi aducă a doua zi o păpuşă cu care să mă joc. A acceptat! Îi păstrez şi azi o amintire frumoasă!

………………………………………………………………………………………

Şi aşa… cu pachetul de cărţi sub braţ, am ajuns acasă de la serbarea de sfirșit de an a clasei întîi. Tata era acasă împreună cu fratii săi și vorbeau. I-am arătat cărţile… tata m-a luat în braţe, s-a uitat la cărţi, la mine şi, cu un glas nespus de duios, mi-a spus:

- Nuşa, noi suntem țígani și oricît de bine ai învăţa, oricâte premii ai lua tu, tată, tot la mătură ai s-ajungi, că aşa suntem noi țiganii, nu se uită nimeni la noi …

- Tată, dar dacă eu invăţ bine, bine şi iau numai premiul întîi, tot țigani rămînem? Nu ne facem români? Nu ni se face pielea albă?

Am auzit un hohot de ris… rîdeau fraţii tatei mai mici, de mine. Am ieşit afară … Mi se spulberase un vis… şi realitatea era atît de crudă! Eu credeam că puteam să scap de pielea neagră şi de cuvintele "cioarooo... cîrrr", care se tot auzeau în spatele meu. Ironia era că dintre toţi fraţii, eu eram cea mai urâtă, fraţii mei fiind ba unul cu părul blond şi cu ochii albaştri, ba unul cu faţa albă şi cu ochii verzi… Eu eram un rebut! Când treceau pe lîngă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă întrebam serios ce-or fi făcînd ei de au pielea albă… Au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu? Pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum?… Dacă nu era asa, de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea?! De ce scrîșneau din dinţi şi rosteau un abia auzit ,,țigani nenorociți”, când treceam pe lingă ei? Dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi in locul lor?

N-am reuşit să înţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui “dat” al lui Dumnezeu, considerîndu-l un stigmat nedrept, de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate, ca să inţeleg că ,,țigan nu te naşti, țigan devii" atunci cind furi, cînd minţi, cînd ucizi, atunci devii rob. De născut, ne naştem toţi liberi! Din dragoste pentru noi, oamenii, Dumnezeu a rînduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii …. Abia după ce l- am cunoscut pe Dumnezeu, am încetat cu acuzaţiile şi am putut sa-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat .

Apoi am ales eu singură un alt stigmat, oricît de urât ar suna şi oricăt de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pămîntesc a fost un țigan sărac, ghebos, care cînta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copii săi, aşa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc, care, din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.

Pe scurt, sunt mîndră de stigmatele mele, căci unul (țigănia) l-a hotărît Dumnezeu pentu mine, pentru viaţa aceasta şi celalalt (credincioșia), l-am hotărît eu pentru Dumnezeu, pentru viaţa veşnică !

* 1940, foc fatidic pentru mama Romania

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

CREDO - Vreau sa cred cu adevarat ca traiesc intr-o tara libera, democratica si, ca atare, ma pot exprima liber, fara sa lezez opiniile altora. Vazand disputele din ultima vreme din mass media si nu numai in legatura cu dorintele multor romani de unificare a Republicii Moldova cu tara mama Romania, ma vad nevoit sa-mi expun propriile pareri ce vizeaza acest proiect de suflet pentru multi romani, ca roman, cetatean roman cu descendenta basarabeana pe linie materna. Spun, poate, lucruri care ar putea soca pe neinitiati, dar sunt lucruri care trebuie spuse pana la capat, o data pentru totdeauna.  

1940, foc fatidic pentru mama Romania

Alexandru Ghillis

     Pe seama abordarilor apreciate de subsemnatul ca fanteziste, cu privire la eventualitatea putin probabila a refacerii Romaniei Mari, mutilata in 1940 ca urmare a neghiobiei politice dambovitene de atunci, trebuie spus din capul locului ca acesta este doar un frumos vis nationalist, care in conditiile secolului XXI este destul de dificil de materializat, data fiind strategia UE de permeabilizare si eventuala volatilizare treptata a granitelor europene.  Pluteste si un posibil pericol ca unele proiecte iredentiste din vecinatate, care militeaza perseverent pentru modificari teritoriale, altele decat cele statuate in prezent, genereaza continue dispute, de neacceptat de catre alte state europene, printre care si de Romania. In prezent, vedem cu oarecare ingrijorare cum actiunile expansioniste traditionale ale Rusiei contrariaza - pe buna dreptate - comunitatea internationala, obligata sa-i aplice sanctiuni, care nu par, totusi, sa aiba efectul scontat.

     In acelasi context, in ceea ce priveste ideea unificarii R. Moldova cu Romania, consider ca este o regretabila eroare, rezultata din omiterea faptului tragic ca Basarabia nu este reprezentata doar prin teritoriul actualei republici moldovenesti (o creatie artificiala stalinista), ci si de partile sale de Nord si de Sud, care in Nord incepeau din nord-estul Bucovinei, iar in Sud se intindeau pana la gurile Dunarii si la Marea Neagra, teritorii aflate azi in componenta  Ucrainei. Ma indoiesc ca Ucraina sau Rusia vor fi vreodata dispuse, sub orice motiv, sa negocieze cu noi sau sa  renunte din proprie initiativa la „cadoul otravit” al lui Stalin!

     Pe linie materna, am radacini in fosta Basarabie. Bunicul meu din partea mamei, fost cetatean de frunte al orasului dunarean Ismail (actualmente parte din Ucraina), a fost arestat in 1940 de trupele sovietice ale NKVD-ului si apoi deportat in Siberia, alaturi de alte mii de romani basarabeni, iar multi, printre care si bunicul meu, au disparut acolo pentru vecie. In locul celor deportati, au fost adusi in Basarabia, drept colonisti,  cetateni  sovietici (rusi si ucraineni) din URSS, cu familii cu tot, pentru a se grabi sovietizarea teritoriului cotropit de mamutul cu picioare de lut. Ceea ce voi scrie in continuare se bazeaza pe cele povestite mie mai tarziu de catre bunica mea (refugiata in Regatul Romaniei in 1940), de mama mea si de alti romani basarabeni, refugiati in tara in aceleasi conditii dramatice.

     Pana la sfarsitul primului razboi mondial, Basarabia s-a aflat sub administrarea Rusiei tariste si romanii basarabeni, desi erau mereu cu ochii si urechile spre Romania, nu aveau foarte multe de reprosat administratiei rusesti, in mare parte destul de corecta si bine organizata. Spre sfarsitul razboiului, cand puterea in Rusia a fost preluata de bolsevici, s-a ales praful de vechea administratie tarista, care a fost acaparata de feluriti aventurieri politici rusi si marcata de dezordini.

     Mare a fost in 1918 bucuria basarabenilor ismailieni la intrarea trupelor romane in oras, iar derbedeii bolsevici si anarhisti, care tineau fraiele administratiei, au fost cu totii alungati in URSS-ul lor iubit. Dar, nu dupa mult timp, a urmat deziluzia. Administratia romaneasca nou instalata s-a dovedit ineficienta, profund corupta si organizarea proasta. La conducerea principalelor institutii de stat, religioase sau de invatamant au fost numite persoane slab pregatite, incompetente, prin „pile” ori pe considerente politice etc. (cam ca in Romania de azi!!!). Basarabenii au inceput sa se simta cetateni romani de categoria a doua, fiindca tot ce nu era calificat sau  valoros in tara, era indreptat catre Basarabia.

     Ei bine, nici in prezent foarte multi basarabeni mai in varsta nu uita asemenea aspecte negative si sunt sceptici ca la o eventuala reunificare nu s-ar intampla la fel. Multi ar fi preferat o unificare rapida cu Romania doar pentru a nu mai fi nevoiti sa stea la cozi pentru vize de acces in statele Uniunii Europene, dar acum au capatat accesul liber in aceste state si R. Moldova incearca cu pasi mici si nesiguri sa devina si ea parte a Uniunii Europene si, poate, chiar NATO, spre completa nemultumire a Rusiei si a rusofililor basarabeni. Altii, mai multi, nu vor unificarea cu o tara saraca, pentru ei Rusia si Europa occidentala reprezentand mari piete ale muncii. Mai sunt comunistii pro-rusi (numerosi si cu mare influenta in zonele rurale) si sustinatorii lor, ramasi cu creierii spalati de propaganda sovietica. Sunt si  actualii politicieni, parlamentari, guvernanti, functionari superiori ai statului moldovean, care nu ar agrea cedarea liber consimtita a demnitatilor lor. Toti acestia, la un loc cu o numeroasa minoritate slava, ce opinie credeti ca vor avea in cazul unui ipotetic referendum decisiv pe tema unificarii cu Romania? Nomenklatura moldoveana vrea, in buna parte, apartenenta R. Moldova la UE si, eventual, NATO, insa doar ca stat moldovean de sine statator, acceptandu-se astfel ideea existentei a doua state romanesti.  In legatura cu aceasta problema, mama Romania ar putea fi, cu adevarat, de un real ajutor matern.

* Blestemul capului plecat, pe care sabia nu-l taie

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Blestemul capului plecat, pe care sabia nu-l taie

Alexandru Ghillis

     Urmăresc de pe bancă cu privirea bătrânelul solitar, cocârjat de ani, care-şi face in cursul dimineţii plimbarea lui zilnică prin parc. Stă, undeva, prin preajma Cişmigiului. Un altul, în altă parte a Bucureştiului, era până nu demult preşedinte... de scară de bloc. De curand, am aflat cu toţii că aceşti doi octogenari, inofensivi acum, în decursul tinereţii lor au călcat in picioare – la propriu – vieţile a sute de oameni lipsiţi de cea mai elementară apărare. Erau pe cai mari, la propriu şi la figurat când, în calitatea lor de comandanţi de lagăre de muncă forţată din perioada domniei lui Ghiţă Dej, aceşti oameni mici la suflet şi îndobitociţi de ură, ca şi mulţi alţii ca ei, au deschis prin teroare şi sânge calea patimilor poporului român, inoculându-i temeinic în subconştient ideea abandonului total, în mod pervers, sistematic. Astfel, că povaţa părintească din bătrâni „capul plecat, sabia nu-l taie” s-a perpetuat oral din adâncul istoriei zbuciumate a românilor până aproape de sfârşitul secolului XX, când, în jurul ţării, regimuri totalitare -  chiar mult mai permisive - s-au prăbuşit şi a fost destul un fitil aprins aici, ca să se declanşeze şi în Romania mânia poporului. Mulţi maliţioşi au spus atunci că, în sfârşit, „mămăliga a explodat”! 

     Voi încerca să completez pe scurt câteva dintre ideile aşternute de mine într-un  articol găzduit pe „Pagina cititorilor” din Evenimentul zilei, ediţia tipărită (Luni, 22 dec. 2014), dacă altcineva nu s-a hotărât până acum s-o comită. Făceam atunci o scurtă trecere în revistă a ceea ce a avut şi ce a pierdut aşa-zisul Om Nou al aşa-numitei „Epoca de aur” ceauşistă, prin răsturnarea brutală a regimului dictatorial ce părea statornicit pentru totdeauna, spre disperarea populaţiei, ajunsă la paroxism. Am ales titlul  „Ce am avut şi ce am pierdut”, fiindcă mi-am pierdut răbdarea văzând, pe reţelele de socializare şi pe site-urile unor publicaţii online, nenumărate comentarii mai mult sau prea puţin pertinente, ale nostalgicilor plangăcioşi ai temutului regim totalitar şi care, nici măcar azi, când se pot exprima complet liber, se ascund sub pseudonime aproape hilare. Într-o anumită măsură sunt de acord cu cei ce regretă timpurile unui loc de muncă stabil, dar să nu uite că nici in ultimii ani ai regimului Ceauşescu locul de muncă – mai ales al celor din TESA – nu mai era deloc garantat până la pensie. Că a fost distrusă după 1990 şi partea profitabilă a economiei românesti, furându-se totul la greu, de toate astea sunt răspunzători tot foştii ei diriguitori puşi acolo de PCR ori de Securitate şi care, după 1990, fiind în FSN şi apoi în PDSR, au desăvârşit raptul, apărând astfel rapid primii noştri multimilionari în dolari şi mai apoi în euro, dintre care unii fac astăzi ani de puşcărie. Alţi nostalgici plâng după uşurinţa cu care se putea primi un apartament la bloc. Cei veniţi la oraş pentru a lucra în industrie şi au primit un apartament, acum având şi o vârstă apropiată de pensionare, nu îşi găsesc un loc de muncă şi, ca urmare, nu-şi pot achita restanţele mari rămase la întreţinere. Sunt blocuri întregi în cartierele mărginaşe, care se degradează din cauza condiţiei materiale precare a locatarilor deveniţi şi proprietari. Este cu adevărat o problemă majoră, căci nici la ţară, de unde se trage majoritatea acestor oameni, ei nu-şi mai găsesc locul. S-ar putea spune, la o primă vedere, că s-au obişnuit din comunism să stea la mila statului. Adică să le dea statul. Este şi ăsta un aspect. Dar trebuie să se ştie că, în prezent, diminuarea locurilor de muncă se datorează guvernului actual, care a redus drastic fondurile destinate investiţiilor, aruncând în schimb cu diverse pomeni electorale şi promisiuni fără acoperire, în vederea alegerilor parlamentare ce vor avea loc anul viitor. Din cauza legislaţiei instabile şi a corupţiei, investitorii importanţi ne ocolesc, iar afacerile mici mor sufocate în faşă.

     N-am să pot uita niciodată cum mama mea, la peste 70 de ani, se scula în toiul nopţii pentru a prinde un loc la o coadă unde se zvonea că se va „băga” ceva de-ale gurii sau cum îşi lăsau oamenii peste noapte sacoşele cu sticlele de lapte goale, ca să le ţină rândul, ori aşteptau cuminţi pe scăunelele pliante. Iar dacă mai aveai şi copii, situaţia era dramatică de-a dreptul. Nu uit cum făceam „curte” bucătăreselor de la cantină pentru a obţine o bucată de carne şi aveam, în acelaşi scop,  un aranjament profitabil cu doi cunoscuţi şefi de restaurant, unde intram direct prin uşa din spate a cârciumii. Nici Nina, soţia mea, nu poate uita când securistul instituţiei o întreba insistent de ce stă cu un artist plastic, în viziunea lui (a lor!!!) breasla din care făceam eu parte fiind, probabil, una pe care partidul nu punea prea mare preţ, fiindcă nu o putea controla în integralitatea ei. Pe de altă parte, fata unei bucătărese aflate în casa unui înalt demnitar comunist, povestea la slujbă colegelor, rămase cu gura căscată, cum şi ce mâncau acasă din resturile rămase de la masa potentatului şi beau Coca Cola (băutură a pierzaniei tineretului occidental!!!), fiindcă ăla avea cămara plină cu de toate, luate de la gospodăria de partid. Asta în timp ce prostimea – adică oamenii noi din viziunea Cârmaciului adulat de  Păunescu şi Vadim – îşi pierdea zilele şi nopţile în căutarea hranei, ocazii bune ca să se mai încălzească-n stradă la o vorbă cu colegii de suferinţă, fiindcă, oricum, în case caloriferele erau mai mult îngheţate iarna. Aşa au apărut pe atunci şi multe bancuri aşa-zis politice, şoptite pe la colţuri mai ferite de urechi, inspirate din actualitatea politică a timpului. Bancuri care lipsesc azi cu desăvârşire.  Şi-au pierdut românii umorul? Al nostru Bulă ce face astăzi?

     Ei, dar a venit Revoluţia. A trecut şi Revoluţia. Însă, după puţin timp a urmat deziluzia. Deziluzia celor care şi-au pus speranţe mari în schimbarea de macaz atât de mult dorită şi care s-a dovedit a fi confiscată programat de eşaloanele doi şi trei ale fostei nomenclaturi comuniste. Adică un fel de perestroika gorbacioviană, o mimare pe jumătate a democraţiei. Aşa că o parte a populaţiei, conştientă de derapaj, nu a mai vrut să stea iar cu capul  plecat, spre deosebire de cei care strigau „noi muncim, nu gândim”. Ca atare, celebrul revoluţionar Dincă a luat o porta-voce şi, ajutat de câţiva prieteni, s-a căţărat pe un panou publicitar din dreptul Intercontinentalului şi s-a adresat trecătorilor. Tot atunci, seara, cei de la Liga studenţilor, în frunte cu Marian Munteanu, au deschis balconul Universităţii. Astfel a debutat Golaniada, măreţul eveniment al Pieţei Universităţii, zona liberă de neocomunism, care a marcat istoria modernă a României. A urmat Mineriada, care a oripilat o lume întreagă, intrând şi ea în istoria neagră a ţării, prin încercarea eşuată de a se tăia capetele celor care nu voiau să le plece în faţa noilor cocoţaţi la putere. Noaptea de coşmar din 13-14 iunie 1990 a fost o noapte calda de vara şi noi dormeam cu geamul deschis. Ne-a sculat din somn, în zorii zilei de 14, vuietul hoardei negricioase care purta lămpaşe arzând şi care vocifera tare şi agita furioasă bâte şi furtunuri de cauciuc, în drumul ei de la gară spre Guvern. Nu pot uita apoi vocea ridicată a lui Ion Iliescu, marele maestru al manipulărilor, adresându-se surescitat prin megafon - din balconul Guvernului - către mulţimea de mineri condusă de Miron Cozma şi care umplea până la refuz Piaţa Victoriei, îndemnându-i să meargă cu toţii în Piaţa Universităţii şi să o ocupe ei, ca „o adevărată forţă muncitorească, gata oricând la bine şi, mai ales, la greu”, alături de mulţi alţi „oameni de bine” bucureşteni. În ziua aceea a urmat o baie sânge, văzută pe ecranele televizoarelor din întreaga lume civilizată şi care, mai mult ca sigur, chiar şi dupa peste 25 de ani de la abominabilele atrocităţi, nu va putea rămâne fără urmări pentru cei ce au pus-o la cale. Povaţa păguboasă „capul plecat, sabia nu-l taie” a devenit astăzi perimată pentru cei mai mulţi români!

(2015)