Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

*Aventuri din Epoca de Aur - Viata la muzeu

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Din ciclul,

AMINTIRI DIN EPOCA DE AUR. Viata la muzeu.

Alexandru Ghillis

“Noi suntem comunisti si…”, nu pot uita siguranta discursului directoarei fostului M.S.A.P. (actualul Muzeu National al Satului <<Dimitrie Gusti>>) la incheierea unei adunari a “oamenilor muncii” din muzeu, pe la mijlocul anilor ’80.

Cladirea veche (care azi nu mai exista) a laboratoarelor de investigatie, conservare si restaurare, aflata intr-o extremitate a muzeului, era o hardughie masiva, cu un interior cenusiu si rece ca un cavou, la propriu, indiferent de anotimp, dar mai ales iarna, cand era de-a-dreptul un congelator.

Daca intrai la parterul cladirii, unde “functionau” laboratorul de investigatii biologice si conservare si laboratoarele de restaurare pictura tempera pe lemn si pe sticla (nu era oficial pomenit cuvantul icoane), ceramica si lemn, nimereai intr-un coridor pardosit cu ciment crapat, totul scaldat in cenusiu, din care, la mijlocul lui, pornea o scara veche de lemn tocit, acoperita cu linoleum la fel de uzat si care ducea la etajul I (de altfel si ultimul). De-o parte si de alta a scarii, din coridor se intra in laboratoarele sus-numite dar si la un WC cu doua cabine ale caror usi semiputrezite nu se puteau inchide, iar pe timp de iarna nici nu se putea intra din cauza maldarului de dejectii inghetate, fiindca nici nu tin minte sa fi functionat vreodata acolo apa curenta.

Pe coridor, langa usa fiecarui laborator, se afla usita sobei de teracota din interior, care era singurul mijloc autorizat pentru incalzire (exclusa fiind folosirea curentului electric). Circul incepea iarna, cand veneam dimineata in incaperea inghetata, in care se restaurau icoane vechi si se faceau investigatii la stereomicroscop si gaseam un turture de ghiata la robinetul defect al chiuvetei. Trebuia sa ne apucam sa facem focul in soba. Eram trei: colegul biolog, un laborant si subsemnatul, pictor restaurator. Pe la inceputul iernilor era ceva mai usor. Luam cosul de nuiele si mergeam in curte unde, sub un umbrar de lemn, era o gramada de oua de carbune cocs si, cu lopata, umpleam cosul. Mai gaseam si ceva bucati de lemn si ne apucam sa facem focul. Nu era lesne de facut. Trebuia sarit cu picioarele pe bucatile de lemn pentru a le rupe, facute apoi surcele si asa mai departe, pana cand – in sfarsit – se aprindea focul in soba. Tot asa procedau si ceilalti colegi la sobele lor. Oricum, treaba asta dura mai mult de o ora-doua. Dupa ce aprindeam focul in soba noastra, noi trei ne asezam pe o banca de lemn, lipiti cu spatele de teracota crapata a sobei, in speranta ca ne vom incalzi. Trebuia din cand in cand sa deschidem geamul, fiindca ne sufoca fumul care scapa prin crapaturile sobei. Inspre pranz soba devenea calda, dar noi eram deja terminati si ne uitam la ceas in asteptarea evadarii spre casele noastre (reci si ele).

Aventura, plina de necunoscut, incepea de obicei pe la mijlocul iernii, cand erau epuizate toate stocurile de carbune si de lemn de foc. Atunci porneam cu totii in adevarate expeditii, unde ne intersectam si cu colegi de la celelalte sectii ale muzeului. Expeditii in care scanam la pas imprejurimile pentru a gasi putregaiuri, craci uscate, bucati de plastic bune de foc si, efectiv, ramam cu mainile goale in pamantul inghetat de sub umbrarul de lemn, cu speranta de a mai gasi cativa carbuni rataciti. De multe ori aveam succes.

Vara era chiar placut. Daca vroiai sa te racoresti, interiorul cladirii era o alegere buna. Atunci pot spune ca erau conditii mai bune sa-ti indeplinesti „planul de munca”. Prin geamul deschis admiram peisajul minunat al muzeului, vedeam si auzeam cu placere grupurile eterogene de vizitatori, foarte multi occidentali – de Paste multi greci. Ii stiam bine si pe cei cativa bisnitari care schimbau acolo valuta, fara sa-i intrebe cineva de sanatate. Eram siguri ca erau mana-n mana cu cine trebuia.

Tin minte si o intamplare hazlie intr-o zi de vara fierbinte. Langa cladirea noastra, inspre sopronul unde era atelierul de tamplarie, cresteau in voie tot felul de balarii inalte. Eram mai multi colegi care tocmai ieseam din cladire si, printre balarii ce sa vedem?! Se itea deasupra ierburilor o enorma palarie texana (ten gallons) de toata frumusetea. Am inceput sa radem in hohote si turistul american si-a ridicat rusinat nadragii. Cred ca a ramas impresionat de aventura lui peste ocean si nu va mai reveni pe aceste meleaguri nici acum, cand inca nu am uitat etapa de cosmar a Epocii de Aur.