*La o bere cu Serafim

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

La o bere cu Serafim

Alexandru Ghillis

    

Ce nume predestinat are tipul ăsta cu un chip demn de o icoană bizantină! E unul dintre boschetarii trecuţi bine de prima tinereţe şi care-şi irosesc vieţile pe străzile oraşelor din România. Serafim e dintre acei oameni ai străzii din faţa blocului meu, care îşi tocesc zilnic fundurile pe treptele magazinelor de vizavi, având mai fiecare lângă picior un pet cu bere ieftină, cel mai des din aceea cu gust puternic şi amărui, aşa cum sună reclama.

     Pe Serafim îl ştiu de vreo câţiva ani buni şi, de multe ori, când nouă ne prisoseşte mâncarea, i-o ducem lui de pomană, să fie de sufletele dispăruţilor. Aşa am găsit şi prilejul să schimb o vorba-două cu el, deşi nu suflă mai nimic interesant despre trecutul lui. Atâta mi-amintesc, să-mi fi spus odată, că în tinereţe i-ar fi plăcut să studieze biologia, genetica. Hopa, mi-am zis! Ăsta pare a fi un tip interesant! Mai ales că-l vad dimineţile citind atent „Evenimentul zilei”, împrumutat de la chioşcul de ziare de alături! Aşa că, într-una din zilele trecute, după ce l-am aprovizionat cu o sacoşă plină, i-am făcut oferta să bem împreună o bere. La început, a părut uşor surprins de invitaţia mea, dar a acceptat-o delicat. Nu-mi pasă deloc de părerile eventualilor cunoscuţi, care mă puteau zări stând cu un boschetar (se vedea de la o poştă cine era) la o masă pe trotuarul cârciumii de lângă piaţă.

     Văd că eşti la curent cu presa, îi zic, ca să încep o discuţie. Păi e normal să ştiu în ce lighean mă scald, îmi răspunde după un moment de tăcere. Îl scrutez atent. Oricum, eu sunt paralel cu toate ce se întamplă. Adică? Păi viaţa mea e strada şi atât. Mda. Ai familie? Nu mai am pe nimeni. Cum aşa? Aşa bine, ne ignorăm reciproc şi nu vreau să vorbesc cu mata despre asta. Ai lucrat vreodată? Se încruntă puţin... În construcţii. Da’ după Revoluţie încoa sunt liber cugetător. Bine, bine, da’ de dormit noaptea pe unde dormi? A fost o perioadă când am stat pe la Gara de Nord... În canal? Da, eram amic cu ăla care era şef peste toţi amărâţii ăia. Da’ acum s-a desfiinţat acolo. Dar mă descurc eu! Bine, sincer eu nu pot să înteleg cum trece viaţa ta zi de zi în stradă, indiferent de anotimp. Aştepţi ceva anume? Da, aştept să mi se termine programul vieţii. Care program? Programul meu genetic. Sunt şi eu o vieţuitoare superior evoluată a Pământului care, la rândul lui, face parte din Univers. Absolut totul, să ştii, este rezultatul unui program general creat de o forţă pe care, noi oamenii, o numim Dumnezeu. Fiecare vietate trăieşte după propriul subprogram independent. Ăsta este exteriorizat la oameni şi poate fi citit. Uite aici, îmi bagă sub ochi palma scorojită a mâinii stângi! Uite ce clar e imprimat, în mare, programul meu, fără evenimente desigur, doar ca parcurs de viaţă. Şi asta nu e tot. Acest program este înglobat la nivel celular. De asta se va ocupa mai departe genetica, să-l poata dezlega. Mi-ai spus odată că asta ţi-ar fi placut să faci. Eh! Dă din mână a lehamite, se ridică, mulţumeşte de trataţie şi ne despărţim in tăcere, fiecare pe drumul său.

     A doua zi, mă văd tras discret de mânecă de unul dintre „colegii” lui Serafim. Ai fost ieri de i-ai dat o bere ocnaşului ăla! De ce ocnaş? Păi, în tinereţe şi-a tăiat gagica şi i-a dat foc!  

*Paradoxul parvenirii la romani

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Paradoxul parvenirii la români

Alexandru Ghillis

O cutumă perpetuată la români de veacuri, identică oricărui popor, este dorinţa legitimă de concurenţă în înavuţire, programată genetic. Cum teoria marxist-leninistă a egalităţii între oameni s-a dovedit a fi, practic, doar o utopie frumoasă, după cincizeci de ani de aşa-zis comunism vârât cu anasâna, nevoia de prosperitate evidentă a românilor atinge, de cele mai multe ori,  limite – chiar hilare ori tragice - ale paradoxului parvenirii.

Până în 1989, exista o discrepanţă clară între standardul de trai opulent al nomenclaturii de partid şi de stat şi cel tern, al păturii largi a restului populaţiei. Românii se uitau cu umor izvorât din necaz la modul îmbelşugat în care îşi duceau viaţa conducătorii lor şi, destul de mulţi dintre conduşi încercau pe diferite căi, mai mult sau mai puţin legale atunci, să-şi asigure lor si familiilor lor un trai posibil cu mai mult peste limitele supravieţuirii.

După 1989, s-a rupt zăgazul ce oprea artificial dorinţa concurenţială de înavuţire a românilor. Cum se ştie, parvenitismul i-a ridicat pe mulţi călare pe cai mari şi pe alţii, la fel de numeroşi, i-a trecut prin „beciul domnesc” unde, destui, şi-au descoperit brusc „talentul” scriitoricesc! Din păcate, în zilele noastre, mulţi dintre români au inţeles să-şi trântească cel puţin un căsoi, dacă se poate mai ceva decât al vecinilor. Asta se întâmplă, mai cu seamă, în extravilan şi în mediul rural, de unde majoritatea tineretului valid îşi cheltuie profitabil forţa de muncă prin câteva state ale Europei.

Ideea de a te lăuda cu hardughia proprie în faţa celor din jurul tău, se dovedeşte de cele mai multe ori o întreprindere ce va putea deveni falimentară în anii următori revenirii definitive acasă. Iată, spre un prim exemplu, imensele palate ţigăneşti cu turnuleţe, ridicate din „munca” cerşitului în Occident şi din afaceri cu fier vechi, unde unii dintre proprietari nici măcar nu locuiesc în interiorul lor, fiind înălţate pentru fală şi, ca urmare, se evită fraudulos plata utilităţilor. Românii din sate şi comune înstărite, care muncesc din greu prin alte ţări, şi-au construit în  locurile de baştină ditamai viloaiele, după propriul gust sau inspiraţi din ceea ce au văzut pe unde-i poartă viaţa, dar nu iau cu seriozitate în calcul cu ce vor putea întreţine căsoaiele lor multietajate, dacă se vor întoarce definitiv în ţară, poate la pensie. Este aceeaşi problemă pe care am întâlnit-o şi la orăşeni care şi-au investit toate câştigurile lor în construcţia unor vile somptuoase în zone extravilane sau la ţară, estimând greşit ca vor locui în îndestulare la un loc cu familiile propriilor copii. Dezamăgirea este mare, deoarece copiii şi familiile lor şi-au croit vieţile independent de părinţii care, bătrâni în prag de pensie, au rămas singuri în case mult prea mari şi costisitoare pentru ei. Culmea este că acum ar vrea să le vândă şi nu se arată absolut niciun cumparator. Ei în derivă pe ale vieţii valuri!