Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

 

* RUPTURA *

VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?

Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com  

Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!

RUPTURA

Constantin Cucu

 A existat de mult de tot o perioadă a vieții mele în care credeam în Dumnezeu. Nu foarte mult, desigur, dar mă defineam ca fiind creștin. Mă închinam seara. Mă rugam pentru chestii.

Nu aș putea spune de ce mă simțeam creștin. Că pe vremea noastră popii nu erau atât de căutați în coarne ca acum. Nici nu era religie la școală pe vremea lui Ceaușescu. Presupun că așa m-au dresat ai mei. Și, ca orice copil, nu am chestionat această alegere, nici nu am stat de fapt să meditez cine știe ce.

Nu pot spune că am simțit vreodată vreo revelație. Vreun inc lăuntric spiritual. Vreo căldură duhovnicească. Nici gând. Trebuia să mă închin, mă închinam dimineața și seara, cum îmi spusese tata că e bine. Cu frica faptului că, dacă aș uita, ceva rău, deși nelămurit, s-ar întâmpla.

Azi am zeci de motive să nu mai cred.

Motive care țin de logică, de explicații alternative, de știință, de lipsa de plauzabilitate a unei ființe supreme cu caracteristicile de care vorbește biserica. Motive care se bazează pe informațiile culese între timp în viață.

Dar dincolo de toate aceste motive raționale, pe care cred că le pot susține și în față unei șleahte de teologi, principalul motiv al divorțului meu de Dumnezeu este de natură afectivă. Personală.

Se pare că ĂL de Sus a lipsit de lângâ mine într-un moment important din viață, în poate singurul moment în care l-am invocat cu adevărat, cu patimă și cu speranță. Și în care El a făcut ce face de obicei atunci când muritorul are nevoie de el, respectiv este inexistent.

Nu cred că i-am putut ierta vreodată lipsa de implicare și, chiar dacă în acel moment nu am realizat asta, nici în anii următori, legătură mea de încredere cu divinitatea, ideea că există ajutor divin și că ești îndreptățit la acesta dacă te rogi și ești om bun s-au spulberat. Clarificarea rațională a survenit mult mai târziu după această ruptură emoțională.

Nu este ușor să nu mai crezi. O dată bărbosul scos din ecuație nu mai ai pe cine da vina nici pentru diabet, nici pentru kilele în plus, pentru nereușite, deziluzii sentimentale sau greșeli. Sunt toate ale tale, povara ta, răspunderea ta, gestiunea ta. Tu ești singurul care te poate ajuta și, uneori, asta poate fi greu. Uneori ai nevoie de a fi copil în așteptarea cuiva mare care să te izbăvească.

Când ai acceptat faptul că între tine și propria mortalitate nu există nici un scut divin îți poate fi o perioadă greu, cel puțin până ce reușești să intri în armonie cu ideea că nu ești nici important nici atât de buricul universului cum îți sugerează zi de zi conștiința. Că ești și tu o adunătură de atomi ca oricare alta care se va recombina cândva. Că îți duci existența nu spre vreo nirvana paradisiacă arendată de vreun demiurg ci strict în scurtul interval dintre neantul dinainte de a te naște și cel de după moartea ta. Că într-un fel vei continua să trăiești fără să conștientizezi asta în toate din jur, în fiece copil s-ar naște sau fiece pasăre își va întinde aripile.

Ceea ce este, cel puțin în mentalitatea nea, relativ OK. Bate de departe un rai înțesat de babalâci intonând imnuri religioase.

Este mai greu să fii ateu decât să accepți drogul credinței, dar mult mai răsplătitor.

(J: Preluare de pe Facebook)