miercuri, 31 octombrie 2018


* I Think We`re Alone Now


VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com




I Think We’re Alone Now - Un film despre nimic


 Angela Tocilă

Am promis cronica filmului ”I Think We`re Alone Now” și că o să fie ceva serios, dacă mă pot abține. Ei bine, pot, dar nu vreau pentru că sunt destui critici scorțoși care să analizeze cu morgă o scenă care lor li se pare că ar revoluționa specia umană, specie care e și așa destul de revoluționată, iar pe alocuri chiar îi dă sângele pe nas de atâta revoluționare.

Iată că filmul despre care vreau să vă vorbesc, analizează tema revoluționării speciei până la dispariția ei completă, din cauze necunoscute și, desigur, nefericite. Adică nu mai rămăsese nimeni să fie fericit decât piticul din Urzeala Tronurilor care însă nu putea să fie fericit deoarece se născuse direct nefericit, după cum rezultă din primele imagini cu el îngropând niște hoituri umane.

Rutina piticului (Peter Dinklage) constă în a intra zilnic într-o casă nouă, s-o curețe și să scoată cadavrele afară, să le transporte cu truck-ul la dracu-n praznic, undeva pe-un câmp și să le îngroape cu excavatorul, după care se ducea la bibliotecă unde-și stabilise el reședința, mânca la masă ca un aristocrat ce era în Urzeala Tronurilor și sorbea elegant dintr-un pahar cu vin roșu.

Bineînțeles că aranja cărțile pe rafturi, le frunzărea cu ochelarii pe nas și a doua zi o lua de la capăt, cu altă casă, alte cadavre, alt vin etc... Trasa un X alb pe alee în dreptul fiecărei case pe care o curăța, apoi bifa tot cu un X pe harta orașului care indica un cvartal întreg de case dead bodies free. Ca o tușă personală, cu niciun alt motiv decât să se dea interesant și pot să jur că a fost ideea actorului, era să scoată din rame fotografiile celor morți și să le colecționeze de-a valma în cutii la el în bibliotecă.

Bun, acum să facem un pic de analiză pe personaj. Am spus mai devreme că l-am găsit antipatic și mențin și acum, și mi-am adus aminte că l-am mai văzut într-un film în care el era artist, cred că pictor; același val de antipatie mi l-a provocat și atunci, de am renunțat să-l urmăresc dincolo de minutul 10. Nu aspectul său e motivul acestei antipatii ci ceea ce mi se pare mie, ceea ce simt eu că răzbate din felul său de a-și impune personalitatea pe un rol care permite puțină compoziție, improvizație a actorului, cu atât mai mult cu cât insistă și, din varii motive (în cazul său e vizibil) nu poate fi refuzat. Ceea ce am simțit la el este o frustrare imensă și furioasă, atât de furioasă încât nu cred că ar putea juca vreodată un rol de comedie fără să considere însăși oferta o insultă de neiertat.
 
Nu-mi sunt clare nici motivele pentru care sanitizează orașul, în afară de înlăturarea morților, decât ca o formă de muncă voluntară, autoimpusă aș spune. Cum personajul său e extrem de opac și nu văd nicio urmă de emoție pe fața lui când cară cadavre sau când le îngroapă, intuiesc că e doar o formă de masochism, de autoflagelare pentru că el este îngrozitor de încrâncenat și nu poate comunica nimic publicului, nu se poate face înțeles și nici nu poți empatiza cu el.
Ceea ce schimbă rutina lui Del (așa-l cheamă în film) este Grace (Elle Fanning) pe care o găsește într-o dimineață parcată extrem de neregulamentar, într-un stâlp din fața unei case, cu o sticlă goală lângă ea, dormind ca porcul, beată criță.

Nu mi-e clar cum a reușit s-o ducă în casă, cum nu mi-a fost clar nici de unde avea el atâta benzină pentru cărat zeci sau sute de morți la cimitir, dar în următoarea scenă o vedem pe Grace cum se trezește mahmură AF și cum Del o încuie în cameră și n-o lasă să iasă. Negociază ei doi prin ușă, ea că lasă-mă că mă piș pe mine, el că n-o lasă decât dacă numără de la 200 până la 1 până să iasă, după ce descuie el ușa. Ea promite pentru că nu se mai poate ține, el ia țeapă și dau nas în nas. E un fel de-a spune, pentru că de fapt, el a cam dat nas în buric cu ea, dar acestea sunt detalii răutăcioase din partea mea, care am obiceiul să glumesc cu lucruile considerate tabu de alții.
În fine, fata ajunge să se țină scai după Del din motive care-mi scapă, atâta vreme cât avea benzină căcălău din surse absolut necunoscute, din simplul motiv că în oraș era pană definitivă de curent, ori pompa de benzină nu merge cu manivelă sau cărbuni. Ea insistă să rămână în oraș și se apucă foarte entuziasmată de noul ei loc de muncă, un fel de gunoier și femeie de serviciu totodată, de parcă toată viața ei s-ar fi rugat pentru o asemenea oportunitate în carieră.

Într-una din case, Grace găsește un cățel care, din plictiseală sau pentru că mâncase prea multă vatelină dintr-o plapumă îl mușcă pe Del de mână, după ce fusese de acord, dar crăpase pe dinăuntru de nervi și ciudă, să-i dea voie să păstreze javra în bibliotecă. Degeaba îl coase fata uitându-se împăciuitoare și senină la el, căci judecând după cum strânge Del din fălci, de draci ce avea în el, nu ne mirăm când a doua zi câinele dispare fără urmă. Acum intervine un conflict major între cei doi supraviețuitori ai unui cataclism necunoscut mie, nici lui Del, pentru că, cică dormea când s-a întâmplat să moară subit tot orașul, în afară de el. Ee plânge și se uită chiorâș la el, ca și cum i-ar spune ”Fmm de piticanie rea și afurisită, crăpa-ți-aș capul, dați-aș mwe” sau poate că am interpretat eu greșit; cert este că ea se mută în altă casă și plânge toată ziua pe-acolo, până se hotărăște că pleacă naibii, că el n-o merită și că toți bărbații care au mai rămas sunt porci.
 
Pe Del îl mustră conștiința și vine s-o scoată în oraș la distracție, constând în faptul că se uitau din când în când galeș unul la altul (mai mult ea) în timp ce se plimbă agale pe străzile pustii. Ea e îmbrăcată într-o rochie roșie lălâie, dar măcar și-a prins lațele alea într-un coculeț la ceafă și arată cât de cât a femeie, chiar și cu pieptul ăla osos și plat.

Cu ocazia asta, îi mulțumesc regizorului care a găsit o cale elegantă de a mă face să înțeleg că cei doi au făcut sex, dar n-a lăsat să se vadă explicit nici măcar 3 secunde din preludiu. Ar fi fost prea mult pentru mine, care deja l-aș fi bătut cu cupa buldozerului cu care astupa gropile. În cap.

Când se trezește Del dimineața și constată, în stilul consacrat hollywoodian, adică deschizând ochii, întinzând somnoros mâna după ea care nu mai este în pat, ridicatul în coate și privitul tâmp la perna goală, de parcă atunci când te trezești fără gagica lângă tine nu-ți dai seama dacă nu te holbezi 10 secunde șocat la pernă, nevenindu-ți a crede ochilor că ea poate e la budă, poate a ieșit după pâine, chestii din astea banale. Imediat ți se sugerează că cel ce lipsește a pățit ceva rău, ceea ce se și confirmă în momentul în care iese Del din dormitor, intră în sufragerie și vede doi străini, un el și o ea care mănâncă micul dejun serviți de Grace, care e vizibil supărată, foarte-foarte tristă și oarecum vinovată. 

”Aaaa, Del... Am auzit multe despre tine, uite, am a venit să ne luăm fata acasă, la noi în oraș e frumos și bine, toată lumea e vie, poți să vii și tu pentru că avem nevoie de oameni atât de deosebiți și cu potențial mare, ca și tine.” Intelectual se referea, să n-avem vorbe... Străinul care vorbea era tatăl lui Grace, iar femeia umilă și vizibil dominată de bărbatul arogant, era mama ei.

Del refuză oferta și o lasă pe Grace să plece cu mă-sa și ta-su, cu vizibilă speranță că el o va salva, ceea ce nu e cazul. Del o privește cum dispare-n zare, se urcă în mașina lui și se duce acasă unde mănâncă, bea vin roșu, spală vase, cară morți și la un moment dat se enervează, își bagă revolverul în pantaloni și pornește la drum spre adresa pe care i-o scrisese tatăl lui Grace, în caz că se răzgândește și dorește să revină la civilizație.

Pornește Del prin țară, e o călătorie lungă, dau pe forward deoarece cameramanul insistă pe zbaterile sale interioare, manifestate prin lungi treceri ale degetelor prin păr și un aer de descoperitor al tainelor Universului.

Ajunge în orașul fetei pe seară. Peste tot felinare aprinse, ferestre luminate. Oprește, după ce consultă adresa de pe bilețel, fix în fața casei ciudaților părinți ai lui Grace care tocmai vorbeau între ei în camera de zi. Mama îl zărește pe Del prin perdele, dar nu-l dă de gol bărbatului ei. Se sting luminile, Del intră în casă, se duce drept în camera lui Grace care zace cu capul bandajat cu o plasă și cu vreo 60 de tuburi prin vene, cap și pe la nas, legate toate de un monitor cu luminițe. Am omis să vă spun că atâta timp cât fusese în orașul lui Del, ea își tot ridica lațele și-și pipăia o cicatrice ce o avea de-a lungul coloanei cervicale și apoi își lăsa înciudată și misterioasă lațele să atârne la loc, în maximă devălmășie.

Ăsta mic îi scoate toate tuburile și o sprijină spre ieșirea din casă, moment în care apare tiranul ăla de tată care începe o scurtă perorație care se vrea lungă, dar care este brusc întreruptă de un glonte în piept. Grace îl împușcă mortal cu pistolul furat de la Del. Apare maică-sa, îi zice fiicei sale ceva de dulce și pleacă furioasă cu poșeta pe umăr și în cămașă de noapte într-o direcție necunoscută.
Pleacă și ăștia doi, în timp ce se uită prin orășelul plin de oameni fericiți și îmbrăcați colorat ca în anii 60. Dar ei vor înapoi în orașul lui Del, fără curent, fără vecini, fără câinele ăla agresiv, să îngroape morți și să fie fericiți într-un oraș fantomă în care nici măcar mâncare nu vor mai avea, dat fiind că aproape toate conservele de la supermaket expiraseră de circa 7 zile, ceea ce prevăd că le va provoca moartea din cauza inaniției, absolut de înțeles pentru că cine a mai pomenit să mănânci conserve expirate după Apocalipsă?!

Ca o concluzie, acest film am fost nevoită să-l categorisesc ca fiind la secțiunea ”foaie vede stâlp, curge apa-n beci”. Lui Grace îi implantase taică-său niște cipuri în cap, el fiind un fel de geniu nebun care visa să creeze super oameni pe cale artificială, în loc să-i convingă că ei pot să devină orice-și doresc, dacă vor cu adevărat și dacă-și ordonează gândurile cum trebuie pe modelul Legii Atracției Universale, cum ar fi fost normal și corect să procedeze. Dar, el nu... El băga cipuri alandala în capul oamenilor, umplându-i de cicatrici fără niciun rost, altul decât cel de a altera estetica naturală.

Și pentru o asemenea lăbăreală am pierdut eu aproximativ două ore, plus asta în care am scris tot cearceaful aici de față, doar ca să mă aflu-n treabă.

The End (is near)


* Unde-i succes, hop si invidia!


VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!
E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com



Unde-i succes, hop şi invidia!

Alexandru Ghillis


Invidia nu-i un sentiment de ciudă răspândit doar printre români, deşi se cunoaste vechea vorbă de-a locului, care zice că, în cazanul din iadul în care fierb românii, cum ridică unul capul deasupra, imediat e tras la fund de alţii.

Mai curând, cred că invidia este o boală izvorâtă din neputinţă şi-mi amintesc adesea cum m-am confruntat personal cu efectele ei neplăcute, când, în urmă cu ani – în baza experienţei mele profesionale a rezultat un brevet de invenţie aplicabil în domeniul de activitate. Imediat s-a dezlănţuit o mini-furtună denigratoare, culmea, din partea unor neprofesionişti în domeniu, însă teoreticieni dornici de afirmare prematură.

În formele ei banale, această boală fără leac a prins dintotdeauna pe aceste plaiuri de basm şi acţionează nestingherită în plină democraţie şubredă, bântuită de kitsch şi manelisme, de la spart seminţe pe şanţuri şi până la mass-media tabloidă. Însă invidia este mult mai nocivă când infectează brusc persoane care profesează în domenii de vârf ale societăţii, ca, spre exemplu, ale înaltei tehnologii, ale medicinei, artei şi culturii, ale mass-media etc., etc. Apare şi se manifestă, în special când unii perfecţionişti din domeniile pomenite trezesc atenţia colegilor lor de specialitate printr-o evoluţie spectaculoasă în activitatea profesională, recunoscută atât pe plan intern, cât şi – posibil – internaţional. Scriam ceva mai demult într-un cotidian national: (...) Însă mulţi dintre noi ştim că, în rândul profesioniştilor din oricare dintre domeniile de excelenţă ale societăţii, a existat şi există multă concurenţă acerbă pentru afirmare, precum şi invidii nemăsurate, care au dus şi duc, până la urmă, la soluţionări în instanţele de judecată.

Am fost de-a dreptul siderat să aud, într-un interviu televizat, vorbind o personalitate publică, care se arata mulţumită că o altă personalitate, tot din cultură, se confrunta cu probleme de sănătate. Apoi sfatul (chipurile, confidenţial!) primit din partea unui cunoscut medic, de a nu opta pentru un anumit stabiliment de sănătate, fiindcă sigur acela este infestat de bacterii letale şi doar în stabilimentul sfătuitorului aş fi putut găsi mediul sigur pentru sănătate! Lăsând deoparte invidiile inerente dintre unele personalităţi din mediul artistic, cultural, mass-media, mi se pare că cele mai periculoase pentru societate sunt acelea care otrăvesc corpul medical, parte din bolnavii acestuia rămânând perdanţi.

Derută provoacă şi îndelungile controverse care au loc între unele somităţi medicale autohtone. Ca un exemplu dintre multe, o metodă chirurgicală românească minim invazivă, descoperită şi aplicată cu succes de peste patru decenii, în mii de operaţii! Însă, metoda chirurgicală în discuţie este contestată de către adepţii celei tradiţionale, invazive, care necesită, în vederea refacerii, internarea în spital pentru câteva zile a celor operaţi, spre deosebire de aceea minim invazivă, care permite externarea în aceeaşi zi a bolnavului operat. Cine e în pierdere? Cine câştigă? Desigur că pierd numai eventualii pacienţi, care sunt derutaţi!

duminică, 28 octombrie 2018


* Vrem, nu vrem, vine un timp al amintirilor


VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com


Vrem, nu vrem, vine un timp al amintirilor


Alexandru Ghillis


„Aaaah!... Bestieeee!...”, ţipete venite de la parter. „Stai liniştit! Acu’ se … şi peste vreo oră o să-i vezi plecând la plimbare zâmbitori, ţinându-se de braţ”, îmi spuse licenţios bunul meu amic despre unchiul şi mătuşa lui, doi intelectuali fini, cunoscuţi, care locuiau la parter. Şi chiar aşa se şi întâmpla: în mai puţin de un ceas, ieşeau fericiţi la braţ din curte. Scenele astea – devenite hilare, fiindcă s-au mai repetat în prezenţa mea, eu fiind in vizită la etaj – nu le pot uita.  

Aşa cum nu pot uita cum ne cheltuiam ore bune din timpul liber şi puţinii bani pe care-i aveam, aproape seară de seară, la o cunoscută cârciumă cu ştaif din centru, unde, de regulă, se aduna o bună parte din boema literar - artistică a Capitalei.  Era spre sfârşitul anilor ’60, când lucram până seara în atelierul de la facultate, pentru definitivarea lucrărilor practice de diplomă. Câţiva colegi, fiecare în faţa şevaletului său, fum de ţigară „să-l tai cu cuţitul” (ţigări Carpaţi cu filtru, opt bucăţi la un leu, înfăşurate în hârtie, ori Mărăşeşti la bucată, în funcţie de bugetul fiecăruia) şi ceva sticle golite, înşirate sub ferestre, de-a-lungul peretelui. Ce viaţă era! Câteodată, dimineaţa, dădeam mahmuri o raită scurtă pentru o cafea la fostul Nestor, pe Calea Victoriei (facut praf la cutremurul din martie 1977), acolo unde două colege se mai întâlneau şi cu italienii lor. Mişunau italienii în Bucureşti, veniţi gălăgioşi la agăţat, câte cel puţin patru într-o roabă de Fiat 500.  Seara ne găsea, de multe ori, la sesiunile de crochiuri, la care mai chemam tacit şi câte un prieten din afara facultăţii ca să vadă femei nude sau ne întâlneam cu gaşca la cârciuma care azi nu mai există, la o cafea şi un pahar de sifon (cam atât ne permitea punga). Unde venea şi celebrul Ahoe, ca şi alţi cunoscuţi creatori de frumos ai vremii, pe care era un spectacol să-i priveşti şi să-i asculţi, chiar şi în ipostazele lor bahice! Erau scânteietori! Plecam târziu, zgomotoşi, spre case sau căminele studenţeşti. Ne durea în cot de viaţa ternă din jurul nostru şi nu ne imaginam coşmarul prin care urma să trecem în următoarele două decenii. Noi mimam atunci, mai mult ca sigur şi din frondă, perioada flower power şi încă ascultam fermecaţi The Beatles!

După ’90, o dată cu avalanşa tentaţiilor de tot felul, a computerelor personale şi a răspândirii internetului, mass-mediei tabloide, FB-ului, a început să se manifeste treptat şi o fractură între generaţii. Nu se mai aud din apartamente vechile magnetofoane date la maxim, nu mai au loc cunoscutele ceaiuri zgomotoase. Toate evenimentele fericite sunt acum sărbătorite în mulţimea de cluburi din oraş, boema artistică e dispersată şi peste tot şi toate domină o luptă dură pentru bani şi putere într-un mediu cvasi-mafiot, poleit cu democraţie. Astăzi, fi-miu, tânăr IT-ist cu viitor, a plecat  cu maşina lui bengoasă la un salon de fiţe ca să se tundă şi, din uşă, m-a întrebat: „Nu te mai tunzi şi tu, tati?”. Aşa că, mă duc şi eu să mă tund la vechea frizerie de la colţul străzii

* Alpha - un film prost cu buget redus


VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com


Alpha - un film prost cu buget redus


                        
 Angela Tocilă


Am zis că dacă e început de weekend să vă fac o cronică de film, azi Alpha, pe care eu l-am așteptat aproape un an. Mă fascinează toate filmele despre trecutul îndepărtat și viitorul, tot îndepărtat, asta însemnând că prezentul e cam de căcat. Mi-a dat cu rimă iar, ce să fac, așa-s artiștii...

Acțiunea se petrece undeva în preistorie, dar mai încoace așa, pentru că oamenii aveau deja haine cusute și capișoane, nu arătau ca sărăkiile alea de oameni de grotă, urâți și jegoși, vai mama lor, pe care-i vedem în documentare despre strămoșii noștri cu care ne mândrim doar parțial, deoarece unii dintre noi au descoperit apa, săpunul și pasta de dinți.

Filmul începe în mijlocul unui trib oarecare din Europa în timpul unei ierni de crăpau pietrele sau a unei glaciațiuni minore, în plină desfășurare a unei ceremonii de inițiere a fiului șefului de trib, un băiat de vreo 16 ani, drăguțel și spălățel aș zice, după felul în care l-a împins pe taică-său râzând și zicându-i pe limba europeană veche că pute de-i mută nasul. Râde și tăticu și-și mută hoitul mai încolo, după care pune patru handralăi din sat să-l bată măr pe fi-so. Eu la început am crezut că e o răzbunare pentru că s-ar fi simțit jignit de observația legată de igiena personală, bunuind eu că omul suferea cu glanda, săracu... Nu puțea el așa, de plăcere!...

Ei, m-am înșelat, omorul pe care și l-a luat băiatul făcea parte din ritualul de inițiere, adică toți puțoii satului erau caftiți ca să simtă că-s bărbați. Tatăl își adună copilul de pe jos, îl scutură de zăpadă, îi ia fața spartă și plină de sânge în mâini și se bucură amândoi, apoi își iau imediat rămas bun de la muierile din trib, și împreună cu restul masculilor se duc la vânătoare. Pe drum, adună balegi de diferite consistențe și forme de îngheț, le miros și deduc că sunt aproape de o turmă de bizoni, care imediat se și vede în zare. Fac ăștia o hărmălaie de nedescris și cireada de vaci pornește în galop spre cea mai apropiată prăpastie să se salveze și cad toate în hăul adânc de vreo 200 de metri, că mă plictisesc până ajung animalele la fund. Cam pe la momentul ăsta am ațipit eu și nu mai rețin cum a ajuns și băiatul proaspăt inițiat în râpă, dar urmăresc vreo 20 de minute de jale a tatălui care, pe de o parte se simte îndurerat, cum e și normal, pe de altă parte și cam vinovat, considerând că băiatul era totuși prea crud ca să meargă deja la serviciu.

Dar, surpriză, băiatul nu e mort deloc și se târăște acolo pe fundul râpei strigându-l pe taică-său care nu-l mai aude, fiind demult plecat neconsolat spre casă, la căldură și îmbuibare cu carne de bizon...
Ațipesc iar din cauza albului zăpezii și mă trezesc când apare un lup în peisaj, cu băiatul nostru în același spațiu locativ, respectiv o peșteră în care era deja cald și bine din cauza focului vesel dintr-o vatră din pietre. În loc să urmăresc mârâielile reciproce dintre câine și om, eu mă gândesc de unde kilu Saftii a găsit el lemne de foc. N-avea de unde, dar cred că regizorul a scăpat cumva din vedere acest aspect minor și mă concentrez din nou pe prietenia dintre om și lup, ce se înfiripă destul de repede, aștfel că animalul devine pescar și hăitaș la vânătoare al omului. That was the beginning of a beautiful friendship care durează până în zilele noastre.

Între timp ei sunt în continuă mișcare, doar că nopțile le petrec lipiți unul de altul, până apare un alt lup pe care eu l-am confundat cu o hienă inițial, care după ce a mârâit la lupul nostru, l-a lăsat să-l lingă pe bot și a plecat cu haita ce-l aștepta pe o coamă de deal. Lupul s-a uitat cu ochi umeji la stăpân, iar acesta i-a spus cu toată înțelegerea: hai, du-te la familia ta. Lupul nu așteaptă să-i zică de două ori și pleacă după haită.

Băiatul își continuă călătoria ghidându-se după niște stele, prin viscol și ninsori abundente. Cod roșu, cum am spune noi. Merge ce merge, și la un moment dat, apare iar lupul lui mâncând la un loc cu familia dintr-un hoit de animal. Băiatul aleargă spre el ca Whitney Houston spre bodyguardul Kevin Costner și nu-și dă seama că e pe gheață care se rupe și cade în apă. Se tot zbate el sub gheață, dă cu cuțitul în ea, gheața nu se spage, lupul sare cu încetinitorul deasupra, ăsta dă iar cu cuțitul și scoate mâna deasupra gheții și ajutat de câinele lui iese la suprafață. Nu vă mai plictisesc cu detalii, bănuiesc că știți deja că mă tot întrebam de unde are lemne de foc și cum reușește el să scoată o flacără pe umezeala aia din bățul pe care abia-l freca cinci secunde, când mie mi-ar trebui trei zile pe timp de caniculă să scot o amărâtă de scânteie prin această metodă rudimentară.

Îi mai fugărește o haită de coioți preistorici, ei intră într-o peșteră, haita fuge ca proasta mai departe. Atunci apare o panteră neagră sau așa ceva, iar cel mai bun prieten al omului se ia în gură cu ea, neavând însă șanse de a învinge pentru că felina era de două ori cât el. Se bat animalele în legea lor în timp ce băiatul își potrivea în arcul ce-l luase de la un mort pe drum, singura săgeată, ezitând însă să tragă de frică să nu-și omoare câinele. Trage, într-un final, când observă că felina cam mătură peștera cu câinele lui, urmează 3 secunde de suspans și Grivei iese scâncind de sub animalul ăla rău. La gât e tot capsat, băiatul scuipă sânge pentru că între timp s-a îmbolnăvit de tbc sau așa ceva, de la baia nedorită sub gheață.
 
Acum sunt praf amândoi, băiatul cară câinele pe brațe până ajunge în satul lui, unde mă-sa și taică-său făceau ceva treburi casnice pe lângă cortul din blănuri și piei naturale. Ajunge băiatul istovit în dreptul familiei, cu niște gură cască uitându-se uimiți la el și care, în zilele noastre ar fi gloata aceea care te filmează când te îneci sau zaci în drum călcat de autobus, cade în genunchi, pune câinele leșinat pe jos, taică-său se ridică nevenindu-i să-și creadă ochilor, se duce acolo peste fiu-său care-i spune ”am vrut să fii mândru de mine” de parcă dacă nu voia să fie ta-su mândru s-ar fi lăsat să moară degerat pe undeva, apare și mă-sa care se apleacă și ea deasupra lui și se uită toți trei lăcrămoși ca vitele unii la alții, în timp ce eu urlu în interior: duceți-l bă, la căldură, i-au înghețat coaiele tot drumul, și-a scuipat deja jumătate dintr-un plămân, moare acolo plin de lacrimile și mucii voștri!

Următoarea scenă e în casă unde vrăjitoarea satului îi face tratament cu bioenergie câinelui despre care imediat ce fată 6 căței aflăm că era de fapt cățea, iar pe băiat îl tot șterge mă-sa și niște babe pe frunte, ca în orice film american în care dacă ți-a intrat un cui în talpă, tratamentul anti tetanos constă în comprese și spălături cu cârpa muiată într-un lighean și priviri pline de dragoste. Așa i s-a vindecat și tbc-ul băiatului nostru pentru că filmul se termină cu băiatul și cățeaua privind în zare spre viitorul luminos în care strămoșii băiatului vor mai vâna doar promoțiile la supermaket, un loc de parcare în buza molului și o programare la un hair stylist în vogă, iar cei ai cățelei vor fi plimbați de oameni în lesă, adunându-li-se căcatul în pungi, ca recompensă și recunoștință eternă pentru sacrificiul făcut de-a lungul, latul și complexitatea istoriei pentru specia umană. Cățelușii zburdau în jurul lor fericiți, grași ca niște purcei, foarte bine hrăniți din belșugul de răbdări prăjite ale tribului.

Dacă nu mă credeți și vă încăpățânați să vedeți o prostie mai mare decât Forma Apei, n-aveți decât. E bun cel mult de somnifer, pentru că nici gălăgie prea multă nu face nimeni în film. Dar e o porcărie ieftină, o pierdere de vreme cu o reclamă nemeritată, un film cu buget atât de mic încât ar fi putut  fi filmat la Arieșeni pe timp de iarnă. În rolul cățelei ar fi putut fi orice javră nemâncată de la domnul Sivu sau alt localnic, cazarea actorilor și echipei de filmare fiind gratis în grajdul Minervei. Niște geci și flenduri vechi se găsesc și la mine la căsuță, le dădeam cu plăcere de dragului artei...

The Fu..ing End