Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* I Think We`re Alone Now

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

I Think We’re Alone Now - Un film despre nimic

 Angela Tocilă

Am promis cronica filmului ”I Think We`re Alone Now” și că o să fie ceva serios, dacă mă pot abține. Ei bine, pot, dar nu vreau pentru că sunt destui critici scorțoși care să analizeze cu morgă o scenă care lor li se pare că ar revoluționa specia umană, specie care e și așa destul de revoluționată, iar pe alocuri chiar îi dă sângele pe nas de atâta revoluționare.

Iată că filmul despre care vreau să vă vorbesc, analizează tema revoluționării speciei până la dispariția ei completă, din cauze necunoscute și, desigur, nefericite. Adică nu mai rămăsese nimeni să fie fericit decât piticul din Urzeala Tronurilor care însă nu putea să fie fericit deoarece se născuse direct nefericit, după cum rezultă din primele imagini cu el îngropând niște hoituri umane.

Rutina piticului (Peter Dinklage) constă în a intra zilnic într-o casă nouă, s-o curețe și să scoată cadavrele afară, să le transporte cu truck-ul la dracu-n praznic, undeva pe-un câmp și să le îngroape cu excavatorul, după care se ducea la bibliotecă unde-și stabilise el reședința, mânca la masă ca un aristocrat ce era în Urzeala Tronurilor și sorbea elegant dintr-un pahar cu vin roșu.

Bineînțeles că aranja cărțile pe rafturi, le frunzărea cu ochelarii pe nas și a doua zi o lua de la capăt, cu altă casă, alte cadavre, alt vin etc... Trasa un X alb pe alee în dreptul fiecărei case pe care o curăța, apoi bifa tot cu un X pe harta orașului care indica un cvartal întreg de case dead bodies free. Ca o tușă personală, cu niciun alt motiv decât să se dea interesant și pot să jur că a fost ideea actorului, era să scoată din rame fotografiile celor morți și să le colecționeze de-a valma în cutii la el în bibliotecă.

Bun, acum să facem un pic de analiză pe personaj. Am spus mai devreme că l-am găsit antipatic și mențin și acum, și mi-am adus aminte că l-am mai văzut într-un film în care el era artist, cred că pictor; același val de antipatie mi l-a provocat și atunci, de am renunțat să-l urmăresc dincolo de minutul 10. Nu aspectul său e motivul acestei antipatii ci ceea ce mi se pare mie, ceea ce simt eu că răzbate din felul său de a-și impune personalitatea pe un rol care permite puțină compoziție, improvizație a actorului, cu atât mai mult cu cât insistă și, din varii motive (în cazul său e vizibil) nu poate fi refuzat. Ceea ce am simțit la el este o frustrare imensă și furioasă, atât de furioasă încât nu cred că ar putea juca vreodată un rol de comedie fără să considere însăși oferta o insultă de neiertat.

 
Nu-mi sunt clare nici motivele pentru care sanitizează orașul, în afară de înlăturarea morților, decât ca o formă de muncă voluntară, autoimpusă aș spune. Cum personajul său e extrem de opac și nu văd nicio urmă de emoție pe fața lui când cară cadavre sau când le îngroapă, intuiesc că e doar o formă de masochism, de autoflagelare pentru că el este îngrozitor de încrâncenat și nu poate comunica nimic publicului, nu se poate face înțeles și nici nu poți empatiza cu el.
Ceea ce schimbă rutina lui Del (așa-l cheamă în film) este Grace (Elle Fanning) pe care o găsește într-o dimineață parcată extrem de neregulamentar, într-un stâlp din fața unei case, cu o sticlă goală lângă ea, dormind ca porcul, beată criță.

Nu mi-e clar cum a reușit s-o ducă în casă, cum nu mi-a fost clar nici de unde avea el atâta benzină pentru cărat zeci sau sute de morți la cimitir, dar în următoarea scenă o vedem pe Grace cum se trezește mahmură AF și cum Del o încuie în cameră și n-o lasă să iasă. Negociază ei doi prin ușă, ea că lasă-mă că mă piș pe mine, el că n-o lasă decât dacă numără de la 200 până la 1 până să iasă, după ce descuie el ușa. Ea promite pentru că nu se mai poate ține, el ia țeapă și dau nas în nas. E un fel de-a spune, pentru că de fapt, el a cam dat nas în buric cu ea, dar acestea sunt detalii răutăcioase din partea mea, care am obiceiul să glumesc cu lucruile considerate tabu de alții.
În fine, fata ajunge să se țină scai după Del din motive care-mi scapă, atâta vreme cât avea benzină căcălău din surse absolut necunoscute, din simplul motiv că în oraș era pană definitivă de curent, ori pompa de benzină nu merge cu manivelă sau cărbuni. Ea insistă să rămână în oraș și se apucă foarte entuziasmată de noul ei loc de muncă, un fel de gunoier și femeie de serviciu totodată, de parcă toată viața ei s-ar fi rugat pentru o asemenea oportunitate în carieră.

Într-una din case, Grace găsește un cățel care, din plictiseală sau pentru că mâncase prea multă vatelină dintr-o plapumă îl mușcă pe Del de mână, după ce fusese de acord, dar crăpase pe dinăuntru de nervi și ciudă, să-i dea voie să păstreze javra în bibliotecă. Degeaba îl coase fata uitându-se împăciuitoare și senină la el, căci judecând după cum strânge Del din fălci, de draci ce avea în el, nu ne mirăm când a doua zi câinele dispare fără urmă. Acum intervine un conflict major între cei doi supraviețuitori ai unui cataclism necunoscut mie, nici lui Del, pentru că, cică dormea când s-a întâmplat să moară subit tot orașul, în afară de el. Ee plânge și se uită chiorâș la el, ca și cum i-ar spune ”Fmm de piticanie rea și afurisită, crăpa-ți-aș capul, dați-aș mwe” sau poate că am interpretat eu greșit; cert este că ea se mută în altă casă și plânge toată ziua pe-acolo, până se hotărăște că pleacă naibii, că el n-o merită și că toți bărbații care au mai rămas sunt porci.

 
Pe Del îl mustră conștiința și vine s-o scoată în oraș la distracție, constând în faptul că se uitau din când în când galeș unul la altul (mai mult ea) în timp ce se plimbă agale pe străzile pustii. Ea e îmbrăcată într-o rochie roșie lălâie, dar măcar și-a prins lațele alea într-un coculeț la ceafă și arată cât de cât a femeie, chiar și cu pieptul ăla osos și plat.

Cu ocazia asta, îi mulțumesc regizorului care a găsit o cale elegantă de a mă face să înțeleg că cei doi au făcut sex, dar n-a lăsat să se vadă explicit nici măcar 3 secunde din preludiu. Ar fi fost prea mult pentru mine, care deja l-aș fi bătut cu cupa buldozerului cu care astupa gropile. În cap.

Când se trezește Del dimineața și constată, în stilul consacrat hollywoodian, adică deschizând ochii, întinzând somnoros mâna după ea care nu mai este în pat, ridicatul în coate și privitul tâmp la perna goală, de parcă atunci când te trezești fără gagica lângă tine nu-ți dai seama dacă nu te holbezi 10 secunde șocat la pernă, nevenindu-ți a crede ochilor că ea poate e la budă, poate a ieșit după pâine, chestii din astea banale. Imediat ți se sugerează că cel ce lipsește a pățit ceva rău, ceea ce se și confirmă în momentul în care iese Del din dormitor, intră în sufragerie și vede doi străini, un el și o ea care mănâncă micul dejun serviți de Grace, care e vizibil supărată, foarte-foarte tristă și oarecum vinovată. 

”Aaaa, Del... Am auzit multe despre tine, uite, am a venit să ne luăm fata acasă, la noi în oraș e frumos și bine, toată lumea e vie, poți să vii și tu pentru că avem nevoie de oameni atât de deosebiți și cu potențial mare, ca și tine.” Intelectual se referea, să n-avem vorbe... Străinul care vorbea era tatăl lui Grace, iar femeia umilă și vizibil dominată de bărbatul arogant, era mama ei.

Del refuză oferta și o lasă pe Grace să plece cu mă-sa și ta-su, cu vizibilă speranță că el o va salva, ceea ce nu e cazul. Del o privește cum dispare-n zare, se urcă în mașina lui și se duce acasă unde mănâncă, bea vin roșu, spală vase, cară morți și la un moment dat se enervează, își bagă revolverul în pantaloni și pornește la drum spre adresa pe care i-o scrisese tatăl lui Grace, în caz că se răzgândește și dorește să revină la civilizație.

Pornește Del prin țară, e o călătorie lungă, dau pe forward deoarece cameramanul insistă pe zbaterile sale interioare, manifestate prin lungi treceri ale degetelor prin păr și un aer de descoperitor al tainelor Universului.

Ajunge în orașul fetei pe seară. Peste tot felinare aprinse, ferestre luminate. Oprește, după ce consultă adresa de pe bilețel, fix în fața casei ciudaților părinți ai lui Grace care tocmai vorbeau între ei în camera de zi. Mama îl zărește pe Del prin perdele, dar nu-l dă de gol bărbatului ei. Se sting luminile, Del intră în casă, se duce drept în camera lui Grace care zace cu capul bandajat cu o plasă și cu vreo 60 de tuburi prin vene, cap și pe la nas, legate toate de un monitor cu luminițe. Am omis să vă spun că atâta timp cât fusese în orașul lui Del, ea își tot ridica lațele și-și pipăia o cicatrice ce o avea de-a lungul coloanei cervicale și apoi își lăsa înciudată și misterioasă lațele să atârne la loc, în maximă devălmășie.

Ăsta mic îi scoate toate tuburile și o sprijină spre ieșirea din casă, moment în care apare tiranul ăla de tată care începe o scurtă perorație care se vrea lungă, dar care este brusc întreruptă de un glonte în piept. Grace îl împușcă mortal cu pistolul furat de la Del. Apare maică-sa, îi zice fiicei sale ceva de dulce și pleacă furioasă cu poșeta pe umăr și în cămașă de noapte într-o direcție necunoscută.
Pleacă și ăștia doi, în timp ce se uită prin orășelul plin de oameni fericiți și îmbrăcați colorat ca în anii 60. Dar ei vor înapoi în orașul lui Del, fără curent, fără vecini, fără câinele ăla agresiv, să îngroape morți și să fie fericiți într-un oraș fantomă în care nici măcar mâncare nu vor mai avea, dat fiind că aproape toate conservele de la supermaket expiraseră de circa 7 zile, ceea ce prevăd că le va provoca moartea din cauza inaniției, absolut de înțeles pentru că cine a mai pomenit să mănânci conserve expirate după Apocalipsă?!

Ca o concluzie, acest film am fost nevoită să-l categorisesc ca fiind la secțiunea ”foaie vede stâlp, curge apa-n beci”. Lui Grace îi implantase taică-său niște cipuri în cap, el fiind un fel de geniu nebun care visa să creeze super oameni pe cale artificială, în loc să-i convingă că ei pot să devină orice-și doresc, dacă vor cu adevărat și dacă-și ordonează gândurile cum trebuie pe modelul Legii Atracției Universale, cum ar fi fost normal și corect să procedeze. Dar, el nu... El băga cipuri alandala în capul oamenilor, umplându-i de cicatrici fără niciun rost, altul decât cel de a altera estetica naturală.

Și pentru o asemenea lăbăreală am pierdut eu aproximativ două ore, plus asta în care am scris tot cearceaful aici de față, doar ca să mă aflu-n treabă.

The End (is near)