Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* Vrem, nu vrem, vine un timp al amintirilor

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Vrem, nu vrem, vine un timp al amintirilor

Alexandru Ghillis

„Aaaah!... Bestieeee!...”, ţipete venite de la parter. „Stai liniştit! Acu’ se … şi peste vreo oră o să-i vezi plecând la plimbare zâmbitori, ţinându-se de braţ”, îmi spuse licenţios bunul meu amic despre unchiul şi mătuşa lui, doi intelectuali fini, cunoscuţi, care locuiau la parter. Şi chiar aşa se şi întâmpla: în mai puţin de un ceas, ieşeau fericiţi la braţ din curte. Scenele astea – devenite hilare, fiindcă s-au mai repetat în prezenţa mea, eu fiind in vizită la etaj – nu le pot uita.  

Aşa cum nu pot uita cum ne cheltuiam ore bune din timpul liber şi puţinii bani pe care-i aveam, aproape seară de seară, la o cunoscută cârciumă cu ştaif din centru, unde, de regulă, se aduna o bună parte din boema literar - artistică a Capitalei.  Era spre sfârşitul anilor ’60, când lucram până seara în atelierul de la facultate, pentru definitivarea lucrărilor practice de diplomă. Câţiva colegi, fiecare în faţa şevaletului său, fum de ţigară „să-l tai cu cuţitul” (ţigări Carpaţi cu filtru, opt bucăţi la un leu, înfăşurate în hârtie, ori Mărăşeşti la bucată, în funcţie de bugetul fiecăruia) şi ceva sticle golite, înşirate sub ferestre, de-a-lungul peretelui. Ce viaţă era! Câteodată, dimineaţa, dădeam mahmuri o raită scurtă pentru o cafea la fostul Nestor, pe Calea Victoriei (facut praf la cutremurul din martie 1977), acolo unde două colege se mai întâlneau şi cu italienii lor. Mişunau italienii în Bucureşti, veniţi gălăgioşi la agăţat, câte cel puţin patru într-o roabă de Fiat 500.  Seara ne găsea, de multe ori, la sesiunile de crochiuri, la care mai chemam tacit şi câte un prieten din afara facultăţii – ca să vadă femei nude – sau ne întâlneam cu gaşca la cârciuma care azi nu mai există, la o cafea şi un pahar de sifon (cam atât ne permitea punga). Unde venea şi celebrul Ahoe, ca şi alţi cunoscuţi creatori de frumos ai vremii, pe care era un spectacol să-i priveşti şi să-i asculţi, chiar şi în ipostazele lor bahice! Erau scânteietori! Plecam târziu, zgomotoşi, spre case sau căminele studenţeşti. Ne durea în cot de viaţa ternă din jurul nostru şi nu ne imaginam coşmarul prin care urma să trecem în următoarele două decenii. Noi mimam atunci, mai mult ca sigur şi din frondă, perioada flower power şi încă ascultam fermecaţi The Beatles!

După ’90, o dată cu avalanşa tentaţiilor de tot felul, a computerelor personale şi a răspândirii internetului, mass-mediei tabloide, FB-ului, a început să se manifeste treptat şi o fractură între generaţii. Nu se mai aud din apartamente vechile magnetofoane date la maxim, nu mai au loc cunoscutele ceaiuri zgomotoase. Toate evenimentele fericite sunt acum sărbătorite în mulţimea de cluburi din oraş, boema artistică e dispersată şi peste tot şi toate domină o luptă dură pentru bani şi putere într-un mediu cvasi-mafiot, poleit cu democraţie. Astăzi, fi-miu, tânăr IT-ist cu viitor, a plecat  cu maşina lui bengoasă la un salon de fiţe ca să se tundă şi, din uşă, m-a întrebat: „Nu te mai tunzi şi tu, tati?”. Aşa că, mă duc şi eu să mă tund la vechea frizerie de la colţul străzii!