* ÎN FINAL, UN SENTIMENT DE UŞURARE, CA DUPĂ O TRECERE PRIN PURGATORIU *
Eşti atras(ă) de jurnalism şi încerci să scrii, dar încă n-ai unde să publici?
VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?
Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com
Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!
ÎN FINAL, UN SENTIMENT DE UŞURARE, CA DUPĂ O TRECERE PRIN PURGATORIU
Ciprian Mihali
Mi-a fost dat să vorbesc în ultima vreme cu mulți români care trăiesc în
afara țării. Aproape toți mărturisesc că se întorc din România cu un ciudat (și
oarecum vinovat) sentiment de ușurare și bucurie. Ceea ce pare să îi
copleșească pe toți când ajung în țară nu sunt drumurile rele, nu sunt
aglomerațiile din trafic, nici prețurile sau alte lucruri exterioare. La o
adică, nu s-ar speria nici de salariile mai mici ori de un guvern ostil.
Dar ceea ce pare de nedepășit este încrâncenarea
de pe chipurile oamenilor, felul în care oamenii care ajung în cea mai mică
funcție o transformă în moșie personală și în atitudine de dispreț față de cei
care au nevoie de serviciile acestor funcționari. Felul în care instituțiile,
care ar trebui să îi servească pe cetățeni și să le ușureze viața, au devenit
opresive și absurde.
Bunăoară, nimeni nu poate înțelege de ce
aeroportul Henri Coandă a devenit un loc al suferinței colective, așa cum au
devenit atâtea instituții în care lucrează oameni la fel de simpli ca noi:
școli, spitale, administrații financiare, casa de pensii, serviciile
primăriilor, poliției, justiției etc. Adică oamenii înțeleg și știu de unde
vine asta, dar, pe bună dreptate, nu vor să accepte ca viața lor cotidiană să
fie supusă acestor reguli absurde, acestei răutăți și indiferențe față de
timpul, de sănătatea și de confortul oamenilor de rând.
După ce în țările de adopție au văzut în ce
fel nevoile simple sunt tratate cu simplitate și cu zâmbetul pe buze, le este
greu să renunțe la aceste relații destinse cu statul și cu ceilalți pentru a se
întoarce într-o lume în care orice funcționar e șef, orice medic e zeu, orice
polițist e despot și orice trecător sau șofer un rival.
Am putut constata și eu frecvența mărită cu
care la un "mulțumesc" ți se răspunde cu un tulburător "cu
drag". De ce "cu drag"? Acest răspuns mi se pare a fi, mai mult
ca orice, mărturisirea unui deficit de convivialitate în interacțiunile dintre
oameni și, de ce nu, încercarea de a compensa printr-o declarație afectuoasă
ostilitățile și adversitățile din interacțiuni anterioare.
Oamenii au nevoie să fie bine împreună în
viața de zi cu zi. Și nu sunt. De aceea, după ce se căsătoresc, după ce își
botează copiii sau își îngroapă părinții în țară, unii aleg să cultive
civilitatea cotidiană cu oameni diferiți de ei decât să suporte povara unei
suferințe colective alături de semenii de odinioară. Și, astfel, preferă să se
întoarcă sfâșiați, dar oarecum și bucuroși, în țările lor de adopție. Mai ales
după ce traversează purgatoriul Otopeni.
[Preluare de pe Facebook]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu