Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* 45 de ani MUGUR DE FLUIER

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com



45 de ani MUGUR DE FLUIER

                       

Andrei Ujică

Într-o zi din sesiunea de vară 1973, eram la bufetul din holul Universității din Timișoara, bînd în picioare, la una din mesele acelea înalte, o poșircă de cafea și trăgînd din nelipsitul Carpați fără filtru dintre degete, cînd a trecut, deodată, ca o pală de vînt vestea: „Vin Phoenicșii!” Ei erau înscriși la Facultatea de arte plastice, respectiv muzică, dar dădeau foarte rar pe la școală, ca și mine de altfel, care făceam prezență mai mult la bufet.

Și într-adevăr, după puțin timp, și-au făcut intrarea în trombă, trecînd în grabă pe lîngă noi și dispărînd pe culoarul de la arte. Mai puțin Covaci, care, venind spre masa mea, m-a măsurat din cap pînă-n picioare și mi-a spus: „Am auzit că ești unul dintre noi”. Asta voia să însemne că am părul lung. “Și-am auzit că scrii”. Am dat din cap că da. „Am o problemă”, zice. Peste puțin timp, erau programați să înregistreze la Electrecord un nou album, iar Victor Cârcu, textierul de atunci al formației, făcuse un blocaj la scris, după doar trei piese. „Treci pe la mine, ca să-ți arăt despre ce e vorba”, a mai zis Covaci. Știam, bineînțeles, unde locuiește, pe strada Doja, lîngă Maria, la celebra Tuși, bătrîna lui mătușă. Casa mamei lui, în care își petrecuse anii de școală, era la periferie, în Freidorf. Informațiile despre mine le avea de la Șpitzi Reininger, pianistul lor, cu care eram amic pe teme de muzică și fotbal.

M-am dus, în aceeași după-masă – cred, la el, unde am aflat că are nevoie de cinci texte, pe o muzică gata compusă. „Nu pot asta”, i-am zis, “eu scriu proză, nu știu cu rime, dar am un prieten, Şerban Foarţă, care e maestru în chestiuni de metrică. Am să-l întreb pe el. Să văd dacă-l conving”. „Bine”, zice Covaci, „ascultă aici”, și-mi cîntă la chitară acustică ceea ce urma să fie 'Mica Țiganiadă'. „Dă-mi schema”, îi zic. Covaci a rupt o foaie dintr-un caiet de matematică și a notat-o. Am împăturit foaia, am pus-o în buzunarul de la piept al cămășii, și-am luat-o spre Șerban.

Cînd ajung la el, îl găsesc gata de plecare. „E o agapă la 'Orizont' (revista Uniunii Scriitorilor)”, îmi zice. „Hai să mergem”. Mie nu-mi convenea, fiindcă știam că trebuie să-l iau pe departe, ca să-l conving să scrie textul. Șerban, însă, nu era de întors din drum, pe vremea aceea, odată ce zărea cognac la orizont. Așa că am luat-o-ntr-acolo. Pe drum, am pus placa mizericordiei. „Uite”, i-am zis, „eu sint amic cu unul de la Phoenix și m-au rugat să-i ajut, că sînt într-un mare impas. Trebuie să înregistreze în curînd o placă la Electrecord, dar le lipsește un text. Muzica e compusă deja. Am aici schema metrică” și-am arătat spre buzunar. „Aha”, a răspuns Șerban, „dar tu măcar ai ascultat melodia?” „Da”, am zis. „Și a ce ți-a sunat?” Șerban și cu mine lucram pe vremea aceea, sub impresia formidabilei 'Antologii a inocenței' a lui Iordan Chimet, la o antologie a circului, într-un elan emulator nestăvilit. Pentru asta ne scormoneam memoria și răscoleam bibliotecile, întîlnindu-ne de vreun an, în fiecare zi, de după amiază pînă-n zori. Ei bine, tocmai în perioada aceea citeam amîndoi 'Țiganiada' lui Budai-Deleanu, în căutare de bîlciuri, iarmaroace și saltimbanci. Așa că i-am răspuns, cu glas scăzut, lui Șerban “cîntecul lui Covaci e un fel de mică țiganiadă”. Între timp, ajunsesem la 'Orizont'. „I-auzi”, a zis Șerban, „dă hîrtia aia încoace”. Cum agapa a avut și o parte protocolară, am luat cu toții loc la lunga masă din sala de reuniuni a asociației scriitorilor și în timp ce se rosteau elogiile pentru sărbătoritul serii, Șerban a început să scrie. “Mie mi-au venit în minte ‘Cîntecele țigănești’ ale lui Miron Radu Paraschivescu”, îmi șoptește la un moment dat la ureche și îmi împinge foaia cu primele două versuri: „Trec țigani pe drum, / Drumu-i plin de fum...” Am aprobat violent din cap. Nu mai știu cît s-a scris acolo. Tot ce țin minte e că mult rîvnita agapă n-a durat mult, cognacul fiind pe sponci, așa că ne-am dus acasă la Șerban și am terminat textul. Există un impuls jubilatoriu în versurile acelea, care se resimte și azi. Iar congruența cu muzica, pe care eu o auzisem doar o dată, iar Șerban deloc, e de-a dreptul surprinzătoare. N-am să uit sclipirea din ochii lui Covaci, cînd i le-am arătat a doua zi.

După care, m-am dus din nou la Șerban și iar m-am dat pe după cireș. „Phoenicșii ăștia sînt băieți buni”, i-am zis. „Sînt un fenomen subversiv, deci merită sprijiniți”. Cred că i-am mai spus și că e o șansă să pui cuvinte în gura unora care au un public de ordinul sutelor de mii. Asta mai ales pentru unii ca noi, care nu prea puteam să publicăm, fiind taxați drept evazioniști.

Îmi încolțise încă de pe atunci ideea că substanța culturală superioară trebuie plasată în medii de maximă audiență. Ea m-a dus în cele din urmă la cinema.

„Ei au acum nevoie, de fapt, de cinci texte”, am zis. Șerban, care face parte din ultima generație dinaintea celei pop și a cărui melodie preferată era pe atunci 'L’uomo in frack' a lui Domenico Modugno (cu un foarte frumos text foarțian, de altfel), a căzut scurt pe gînduri. După care mi-a spus: „Uite ce e, eu nu prea gust muzica asta și în general nu știu ce aveți aveți voi în cap, ăștia cu părul lung, dar dacă vrei, putem face textele împreună, așa cum am început”. Restul se știe.

În 1974, a apărut albumul 'Mugur de fluier', purtînd titlul uneia din piesele cu versuri de Victor Cârcu. Eu aș fi preferat să se cheme 'Mica țiganiadă'.

[cules de pe Facebook]