* Poveste cu iz de macrou
VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!
E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com
Poveste cu iz de macrou
Acum câteva zile mi s-a
făcut poftă și chef să prăjesc macroul congelat pe care l-am cumpărat înainte
de Crăciun, sătulă de păstrăv și șalău, dornică să-mi reînviu niște amintiri
legate de peștele congelat și putoarea crâncenă ce-o emană în procesul de
frigere. Crap nu cumpăr pentru că e importat din Italia de niște șmecheri
români pe care-i doare-n sfânta pulă că-și otrăvesc concetățenii cu mercur din
fluviul Po. În Italia nu-l mănâncă nici dracu exact din acest motiv, dar dă românul și bani să se otrăvească și să crape drecului
târâindu-și gaura curului după el.
În fine, acum am hotă șmecheră și nu mai pute-n casă, pute doar în curte și eventual, cel mult 5-6 case de-o parte și de alta a străzii, ceea ce mă doare fix în cot, dar pe vremea retardatului oligofren și peltic, io cu tata împuțeam toată scara cu macroul ”primit” la o bucată de zgârci aflat în prima fază de putrefacție, de carne de porc. Pe atunci îți dădeau carnea direct stricată, să nu mai aștepți tu să se strice în frigider când îți luau curentul. Partidul avea grijă de cetățean, să nu spere prea mult, să nu-și facă iluzii și s-o ia razna cumva, de bine ce i-ar fi fost la un moment dat.
Din toată coada aia stufoasă de la Măcelărie, eu eram singura care luam peștele și-l duceam acasă. Țăranii ăia cu care stăteam la coadă își ițeau capetele să vadă cine e fomista care cere și peștele, apoi beleau fasolele între ei care nu mâncau pește oceanic pentru că era de gratis, iar asta însemna că e musai să fie rău și bătaie de joc a lui Ceaușescu.
Dacă nu mi-ar fi fost rușine l-aș fi cerut și pe-al vecinilor de socializare cu care-mi dădusem ochii peste cap și pufăisem dezaprobator despre durata statului la coadă până termina măcelarul de făcut pachete în spate, pentru el și pilele lui, dar cam atât, că nimeni nu voia să se pună rău cu măcelarul, care era în stare să dea pe toată lumea afară dacă se supăra. Și se supăra cam des, dar milos cum era umflatul ăla bețiv, te trimitea doar să mai stai o dată la coadă, dacă alegeai prea mult în hălcile de zgârciuri și oase, asta pe vremea când mai puteai alege.
În toate coșurile de gunoi de pe lângă Măcelărie erau pungi cu pește congelat și plângea inima-n mine de mila lor, dar ajungeam cu plasa de rafie acasă și, cu tata pe post de băgător de seamă și furnizor de indicații prețioase mai ceva ca Cel mai iubit fiu al Scorniceștiului, prăjeam peștele cu ușa la intrare deschisă, să simtă și sărăkiile care așteptau să iasă putoarea din carnea pe care o țineau, la fel ca și noi, în apă cu oțet, că noi suntem pe cale să avem ceva cald în mațe, spre deosebire de ei care abia lăsaseră gumarii la barieră și nu le permitea religia de prostani să mănânce pește oceanic.
Făceam și mujdei, și eram cei mai boieri de pe scară, iar tata zicea filozofic: ce știe țăranul la ce-i bun șofranul...
Ce voiam să mai spun... Ah, da... Acum e bun peștele oceanic, cumpără pensionarii cu 7 lei kilu`, de zici că-s mai bogați ca prinții arabi.
(din exilul facebook)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu