duminică, 12 mai 2019


* Strategiile urii

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com



Strategiile urii

Ciprian Mihali

Strategiile urii cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi ar putea să-şi găsească astfel o explicaţie. Sunt strategii de putere, fie că această putere este revendicată şi exercitată politic, mediatic, economic sau în alt fel. Un om care urăşte este mai uşor de controlat şi de manipulat. Mai mulţi oameni care urăsc sunt şi mai uşor de supus. Iar aceşti oameni par trişti, neputincioşi, debusolaţi, aşa cum îi vedem pe trecătorii pe care îi întâlnim pe străzile din oraşele româneşti atunci când ne întoarcem în ţară după o călătorie. Nu sărăcia şi grijile materiale îi fac pe oameni să pară atât de împovăraţi de traiul zilnic. Ci greutatea copleşitoare a urii, faptul că li se cere zi de zi să urască, iar asta le consumă energiile şi pasiunile, îi blochează în drame care nu sunt ale lor, le aşează în faţă duşmani pe care nu i-au întâlnit niciodată, presară în jurul lor pericole şi ameninţări închipuite. Oamenii sunt solicitaţi să urască, e un fals imperativ prin care sunt făcuţi să creadă că ei contează doar pentru că şi dacă urăsc. Dar prin ură devin tot mai neînsemnaţi…
Omul de rând (şi nu doar el) este învăţat să urască sub pretextul că alţii îi vor răul. Unguri, musulmani, evrei, tehnocraţi, masoni, şoroşişti, lumea e populată de demoni care ne agresează (una din formele urii este tocmai ura de agresiune), o lume hrănită zi de zi cu noi figuri ale monstruozităţii, implorând, cu telecomanda în mână, să mai primească o doză, încă una, încă o dovadă că pericolul e iminent şi că trebuie să ne fie frică şi că trebuie să urâm şi că trebuie să îl urâm pe aproapele nostru şi că, până la urmă, trebuie să ne detestăm pe noi înşine (a doua formă a urii este cea de aversiune, de repulsie). Chiar dacă, în pauzele publicitare dintre două spectacole ale urii ni se spune ar trebuie să fim mândri că suntem ceva şi nu altceva.
E nevoie, pentru a ieşi din acest sevraj al urii, de lungi şi răbdătoare exerciţii de dezintoxicare. E nevoie de o adevărată propedeutică a educaţiei pozitive. Nu a acelui simulacru de gândire care se numeşte gândire pozitivă. Ci de un fitness al minţilor prin care să devenim capabili să ne desprindem în primul rând de servitutea faţă de imediat, de senzaţional, de şocant, de falsele semne ale vitalităţii provenind din intensitatea aversiunii sau a agresiunii. Dincoace de acestea nu e plictisul, nu e vidul, nu e oroarea de vid. Ci e spaţiul în care se poate construi locuirea împreună, în care e loc în care celălalt, negru sau arab, ungur sau sirian, poate fi primit drept ceea ce este şi nu drept ceea ce vrem noi să fie. E un spaţiu care se construieşte laolaltă, cu răbdare, fără urlete, fără răbufniri, fără mize electorale. E spaţiul în care ar trebui să ne putem creşte copiii şi nepoţii, albi, negri, creştini sau musulmani.
Dar nu părem încă pregătiţi să începem să construim acest spaţiu. Nici la şcoală, nici pe stradă, nici în viaţa reală, nici în viaţa virtuală, şi cu atât mai puţin în vieţile noastre imaginare. E nevoie de multă solidaritate, de multă energie mutată din futilitatea urii înspre lucrurile esenţiale, e nevoie de seninătate şi de echilibru, e nevoie de şcoală, de respect şi implicare civică. E nevoie de multe şi e un drum anevoios. Nu mai bine deschidem televizorul, poate începe un nou show?…

[Preluat de pe Facebook]


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu