* Strategiile urii
VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!
E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com
Strategiile urii
Ciprian Mihali
Strategiile urii cu care ne confruntăm în
viaţa de zi cu zi ar putea să-şi găsească astfel o explicaţie. Sunt strategii
de putere, fie că această putere este revendicată şi exercitată politic,
mediatic, economic sau în alt fel. Un om care urăşte este mai uşor de controlat
şi de manipulat. Mai mulţi oameni care urăsc sunt şi mai uşor de supus. Iar
aceşti oameni par trişti, neputincioşi, debusolaţi, aşa cum îi vedem pe
trecătorii pe care îi întâlnim pe străzile din oraşele româneşti atunci când ne întoarcem în ţară după o călătorie.
Nu sărăcia şi grijile materiale îi fac pe oameni să pară atât de împovăraţi de
traiul zilnic. Ci greutatea copleşitoare a urii, faptul că li se cere zi de zi
să urască, iar asta le consumă energiile şi pasiunile, îi blochează în drame
care nu sunt ale lor, le aşează în faţă duşmani pe care nu i-au întâlnit
niciodată, presară în jurul lor pericole şi ameninţări închipuite. Oamenii sunt
solicitaţi să urască, e un fals imperativ prin care sunt făcuţi să creadă că ei
contează doar pentru că şi dacă urăsc. Dar prin ură devin tot mai neînsemnaţi…
Omul de rând (şi nu doar el) este învăţat
să urască sub pretextul că alţii îi vor răul. Unguri, musulmani, evrei,
tehnocraţi, masoni, şoroşişti, lumea e populată de demoni care ne agresează
(una din formele urii este tocmai ura de agresiune), o lume hrănită zi de zi cu
noi figuri ale monstruozităţii, implorând, cu telecomanda în mână, să mai
primească o doză, încă una, încă o dovadă că pericolul e iminent şi că trebuie
să ne fie frică şi că trebuie să urâm şi că trebuie să îl urâm pe aproapele
nostru şi că, până la urmă, trebuie să ne detestăm pe noi înşine (a doua formă
a urii este cea de aversiune, de repulsie). Chiar dacă, în pauzele publicitare
dintre două spectacole ale urii ni se spune ar trebuie să fim mândri că suntem
ceva şi nu altceva.
E nevoie, pentru a ieşi din acest sevraj al
urii, de lungi şi răbdătoare exerciţii de dezintoxicare. E nevoie de o
adevărată propedeutică a educaţiei pozitive. Nu a acelui simulacru de gândire
care se numeşte gândire pozitivă. Ci de un fitness al minţilor prin care să
devenim capabili să ne desprindem în primul rând de servitutea faţă de imediat,
de senzaţional, de şocant, de falsele semne ale vitalităţii provenind din
intensitatea aversiunii sau a agresiunii. Dincoace de acestea nu e plictisul,
nu e vidul, nu e oroarea de vid. Ci e spaţiul în care se poate construi
locuirea împreună, în care e loc în care celălalt, negru sau arab, ungur sau
sirian, poate fi primit drept ceea ce este şi nu drept ceea ce vrem noi să fie.
E un spaţiu care se construieşte laolaltă, cu răbdare, fără urlete, fără
răbufniri, fără mize electorale. E spaţiul în care ar trebui să ne putem creşte
copiii şi nepoţii, albi, negri, creştini sau musulmani.
Dar nu părem încă pregătiţi să începem să
construim acest spaţiu. Nici la şcoală, nici pe stradă, nici în viaţa reală,
nici în viaţa virtuală, şi cu atât mai puţin în vieţile noastre imaginare. E
nevoie de multă solidaritate, de multă energie mutată din futilitatea urii
înspre lucrurile esenţiale, e nevoie de seninătate şi de echilibru, e nevoie de
şcoală, de respect şi implicare civică. E nevoie de multe şi e un drum
anevoios. Nu mai bine deschidem televizorul, poate începe un nou show?…
[Preluat de pe Facebook]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu