Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* Toate acestea ca să ce...?

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Toate acestea ca să ce...?

Ciprian Mihali

O jurnalistă oarecare încearcă să convingă lumea, pentru a nu știu câta oară, că e un moment potrivit să dăm jos de pe piedestal imaginea lui Mihai Şora, din cauza vârstei sale înaintate și a diminuării capacităților sale fizice și intelectuale. Pentru a fi și mai convingătoare, după ce oferă tot felul de detalii fizice și fiziologice, după ce ne spune că are tot felul de informații din surse credibile, îl provoacă pe Mihai Şora la un interviu. „Unul la care dumnealui să vină singur, neînsoțit. Un interviu tete a tete. Interviul va fi înregistrat și filmat, ca să răspundă tuturor criteriilor de transparență”. Da, ați citit bine, să vină el, nu să meargă ea. Să dovedească în primul rând că poate să meargă singur. Apoi să dovedească, pe viu, filmat, în fața tribunalului lumii, că vede, că aude, că vorbește, că e deci în integritatea facultăților sale mintale și fizice. Iar dacă nu este în stare să dovedească, asta e, adevărul inițial al jurnalistei va învinge, iar statuia se va prăbuși așa cum și-a dorit.

Sincer, nu credeam că voi putea citi în România anului 2019 ceva atât de josnic și de înjositor pentru noi toți ca oameni. Nu credeam că cineva poate coborî atât de mult în abjecție. Am trăit patru ani în Africa și unul dintre lucrurile care m-au umplut mereu de admirație față de acea lume bogată a fost respectul total și necondiționat pe care societățile africane îl au față de bătrâni. Când spun total și necondiționat, mă gândesc și la vârsta lor, dar și la starea lor. Nu am văzut bătrâni cerșind, nu am văzut bătrâni singuri, în schimb am văzut mulți bătrâni, unii poate într-o stare fizică sau mentală precară, prezenți la reuniuni familiale sau oficiale, mereu înconjurați cu grijă și cu afecțiune. Pentru africani, bătrânii sunt tezaurul viu al unei comunități. Pentru o lume fragilă, expusă permanent morții și dispariției, orice bătrân este o comoară și o dovadă că lumea poate să supraviețuiască forțelor dezlănțuite ale naturii sau condițiilor grele de trai.

Ceea ce mă tulbură până la sufocare în această poveste odioasă este situația imposibilă, indecentă și profund jignitoare, în care se văd puși oameni extraordinari încercând să dovedească la rândul lor contrariul. Radu Vancu, Oana Gheorghiu, Claudiu Komartin, Carmen Bendovski, dar și mulți alții, ajung în situația, de nespus și de neimaginat, de a mărturisi pentru integritatea fizică și mentală a lui Mihai Şora. Adică de a dovedi că este viu, că este om, că nu este nici redus mintal, nici handicapat fizic, că știe să vorbească și să scrie. Toate acestea ca să ce...?

Cum am ajuns oare aici? De ce e nevoie să coborâm atât de adânc în negura inumanității noastre pentru a aduce de acolo proba că noi înșine nu avem nicio șansă de a egala umanitatea și demnitatea unei persoane ca Mihai Şora?

Omul acesta a făcut pentru demnitatea noastră ca societate infinit mai mult decât toate articolele sau pozițiile unei jurnaliste; infinit mai mult decât majoritatea zdrobitoare a membrilor acestei societăți. Mihai Şora duce pe umerii lui și în mintea lui istoria unuia dintre cele mai tragice și mai demente secole din istoria umanității. Iar noi îi cerem socoteală să dovedească și vrem să verificăm „înregistrat și filmat” că nu și-a pierdut mințile? Gesturile lui civice din ultimii ani au dat un dram de speranță unei societăți căreia i se fură pe zi ce trece speranța. Unul din cinci români își părăsește țara pentru că și-a pierdut speranța în „noi”, în viitorul acestei țări. În urma lor au rămas zeci de mii de bătrâni abandonați, care își duc viața triști și tăcuți, care mor singuri, uitați de lume. Iar noi, aici, ne străduim din răsputeri să dovedim că Mihai Şora își pierde auzul sau vederea.

Mă tem tare mult de ziua în care Mihai Şora nu va mai fi. Pentru că în ziua aceea noi, toți ceilalți, mulți, vor rămâne singuri și mai săraci. Așa cum rămânem singuri și săraci cu fiecare bătrân care se duce, cu fiecare părinte sau bunic pe care nu-l mai avem. Vom fi orfani de lume, neînțelegând de ce naiba am îmbătrânit noi înșine așa de urât și de ce nu am știut, nu am putut sau nu am vrut să petrecem mai mult timp în preajma bătrânilor care nu mai sunt.

[Preluat de pe Facebook]