* De ce nu este România o societate a cunoașterii *
VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?
Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com
Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!
De ce nu este România o societate a
cunoașterii
Domnul Hari Bucur-Marcu face o serie de
observații foarte pertinente despre irelevanța cunoașterii (cu deosebire a
cunoașterii științifice) în societatea românească. Domnia-sa pleacă de la
constatarea foarte simplă că deși ne aflăm în prima treime a lumii ca populație
și în primul sfert al lumii ca venit anual brut, nicio universitate românească
nu reușește de ani buni să intre în primele 500.
Împărtășesc concluzia domnului Bucur-Marcu, după care nici economia, nici
cultura și nici civilizația românească nu se bazează pe cunoaștere teoretică și
aș duce-o mai departe spunând că există chiar o ruptură între cunoașterea
produsă de universități și instituțiile de cercetare, pe de o parte, și
politicile publice, pe de altă parte.
Aș mai putea spune că politicile publice nu se elaborează și nu se aplică
în conformitate cu o cunoaștere sau o expertiză produsă în locurile care produc
tradițional cunoașterea. Că puterea politică își construiește deciziile pe cu
totul alte surse decât cunoașterea academică: mass-media, servicii de
informații, centre de reflecție, date instrumentate, statistici îndoielnice. În
principiu, în fiecare domeniu major de intervenție guvernamentală ar trebui să
existe o mobilizare a celor mai competenți dintre oamenii acelui domeniu,
indiferent dacă ei sunt afiliați politic sau nu la vreun partid.
Societățile dezvoltate se dezvoltă tocmai pentru că știu să incorporeze în
mod permanent și progresiv cele mai avansate cunoștințe pe care le produce
mediul academic și științific din țara respectivă. În economie, energie,
transporturi, mediu, educație, sănătate, finanțe, apărare, agricultură,
inteligență artificială, digitalizare etc. se produce o cantitate uriașă de
cunoaștere cu scopul de a contribui la îmbunătățirea vieții oamenilor și la
dezvoltarea societății în ansamblul său. În toate aceste societăți e de la sine
înțeles că nicio decizie majoră implicând viața oamenilor nu poate fi luată
fără consultarea celor mai buni cercetători din domeniul respectiv.
De asemenea, în societatea cunoașterii, dezvoltarea economică are drept
activitate principală producția și difuzarea de cunoaștere, fie prin investiții
masive în domeniul cercetării, fie prin asocierea cercetătorilor la politicile
publice.
În societățile cunoașterii misiunea permanentă a fiecărui cetățean și cu
atât mai mult a guvernanților este învățarea. Învățarea formală și non-formală,
curiozitatea, capacitatea de a-ți recunoaște limitele propriilor cunoștințe și
de a le îmbogăți prin lectură sau studiu ori prin apelul la profesori și
cercetători.
Nu ne putem însă imagina dezvoltarea societății românești câtă vreme cele mai multe dintre universitățile românești funcționează într-un regim de putere feudal și într-o mediocritate care nu le permite să participe la proiecte de mare impact societal. Voi vorbi într-un alt text despre slaba prezență a universităților românești în cooperarea internațională și în proiectele foarte importante care produc plusvaloare științifică și dezvoltare socială.
Dar pentru moment voi sublinia acest paradox românesc care face ca atunci
când universitățile și puterea s-au aliat, au făcut-o pentru ca rectorii sau
profesorii să devină oameni ai puterii și să folosească puterea politică pentru
a-și întări poziția discreționară în universități și în societate, nicidecum
pentru a stimula cercetarea și cunoașterea științifică. Alianța
putere-cunoaștere a fost mereu folositoare celei dintâi și mereu dăunătoare
cunoașterii și științei. Universitatea a devenit anexă a puterii politice și
prea puțin spațiu de creație și de dezvoltare socială.
De aceea, dacă vreme să ne înscriem în rândul
societăților cu pretenții la dezvoltare, o schimbare de proporții trebuie să se
producă și în politicile construite pe ignoranță, dar și în universitățile cu
conducere politică.
(J: Preluare de pe Facebook)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu