* NU VĂ E RUȘINE DUPĂ 30 DE ANI? BULEVARDUL MILEA? *
VREI SĂ FII PUBLICAT(Ă) IMEDIAT?
Scrie liber(ă) despre orice doreşti, dacă eşti ferm convins(ă) că subiectul tratat îi va interesa şi pe alţii! Trimite repede textul tău, sub forma unui articol editat corect ortografic, ataşat unui email (jurnalism.independent@gmail.com) şi, dacă este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste în întregime şi absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com
Dedică-te cu incredere jurnalismului total independent!
NU VĂ E RUȘINE DUPĂ 30 DE ANI? BULEVARDUL MILEA?
Mădălin Hodor
Puţin după ora 23.00, în noaptea de 21/22 decembrie 1989, îmbrăcat cu o
scurtă militară îmblănită şi încins cu diagonala
cu pistol, ministrul Apărării Naţionale a intrat în camera de la etajul 6 al
sediului CC al PCR, unde era instalat comandamentul de transmisiuni, şi i-a
cerut căpitanului Dan Plăvuţiu să ia un radio-telefon şi să-l însoţească afară.
Era foarte tensionat şi vorbea singur. Din cauză că era extrem de montat nu îşi
dădea seama că dialogul imaginar pe care îl purta în gând putea fi auzit de cei
din jur. Căpitanul Plăvuţiu făcea parte din grupa de ofiţeri de transmisiuni pe
care Milea o solicitase la ora 17.30, grupă compusă din alţi trei ofiţeri
(căpitan inginer Marius Tufan şi maiorii Dănuţ Stan şi Marian Răducu) şi
condusă de colonelul Dumitru Folescu. Ministrul le ordonase să se instaleze la
etajul 6 pentru a-i asigura legăturile operative cu trupele aflate în
dispozitivele constituite în zona Piaţa Unirii – Universitate - Romană, precum
şi în zonele limitrofe. Transmisioniştii au primit zece indicative, fiecare
corespunzătoare unei unităţi din teren. Ei urmau să lucreze sub indicativul
„Rondoul”, indicativ sub care opera ministrul Apărării în situaţie de război.
Plăvuţiu
mergea la doi paşi în urma lui Milea astfel încât l-a auzit clar mormăind,
chiar înainte de ieşi din clădire: „Vă arată tata Milea ce este un tanc!” Nu a
înţeles pe moment la ce se referă şi nici nu a apucat să vadă cu ochii lui,
pentru că între timp au fost ajunşi din urmă de aghiotantul ministrului,
căpitanul Alexandru Bucur, care i-a luat radio-telefonul şi i-a spus să rămână
în sediu. Urma să-l însoţească el pe Vasile Milea.
A
respectat ordinul şi s-a întors, astfel că a aflat ceva mai târziu sensul
cuvintelor. După puţin timp a auzit canonda intensă declanşată la câteva străzi
distanţă şi apoi l-a văzut pe colegul său Tufan revenind „de pe teren”. Era
palid, speriat şi i-a spus că văzuse oameni morţi, sânge peste tot, maşini
arzând şi că baricada fusese „spartă cu tancul”. A înţeles. În drum spre
Intercontinental ministrul Apărării se monta pentru ceea ce plănuia să facă.
Îşi făcea planul în gând, astfel încât apare total neverosimilă varianta în
care Vasile Milea a acţionat la Baricadă în virtutea unui impuls de moment,
după ce a văzut că fusese incendiat primul TAB care încercase să spargă
barajul. De fapt, îşi propusese de la bun început să treacă cu tancurile peste
ei. Ca orice tanchist care se respectă. Şi cine să ştie cel mai bine cum se
trece cu tancul peste oameni, dacă nu un absolvent al Academiei Militare,
Facultatea de Arme Întrunite şi Tancuri?
Episodul,
oricât de macabru este el, nu constituia, nici pe departe, nici prima crimă
săvârşită de Vasile Milea în acele zile şi nici cea mai abominabilă. La ora la
care ordona tancurilor să spargă baricada de la Intercontinental, ministrul
Apărării înnota deja, până în gât, în sângele românilor. La fel ca şi ceilalţi
criminali „strânşi uniţi” în jurul Comandantului Suprem şi care „îşi făcuseră
mâna” încă de la început, de la Timişoara.
Dincolo de ordinele directe pe care le-a dat în ziua de 17 decembrie 1989
pentru repimarea manifestaţiilor (vezi nota telefonică de la ora 13.00 adresată
unităţilor din garnizoana Timişoara, în care indică explicit modalităţile de
acţiune a blindatelor împotriva demonstranţilor), Vasile Milea rămâne, în
opinia mea, alături de Ceauşescu, Postelnicu, Vlad, Guşă şi ceilalţi,
principalul vinovat pentru introducerea stării de război în România în acele
zile. Decizia de a inventa o invazie străină (prin emiterea indicativului „Radu
cel Frumos”) pentru a acoperi represiunea Armatei, Securităţii şi Miliţiei, s-a
luat în deplin acord de către aceşti loialişti ai lui Ceauşescu şi nu putea fi
implementată fără complicitatea lui Vasile Milea. Mai mult, acest fapt a constituit
cadrul pentru desfăşurarea tuturor evenimentelor ulteriore, inclusiv a celor
care au avut loc după fuga lui Ceauşescu din CC. Toate acţiunile ministrului
Apărării arată că a implicat Armata în măcel deplin conştient şi mistificând
realitatea cu cinism, doar pentru a-şi păstra funcţia, fapt care reprezintă un
act de trădare a uniformei militare fără precedent. Un ministru care îşi
antrenează subordonaţii în genocid cu premeditare.
Mitul trecerii „din totdeauna” a Armatei de partea Revoluţiei s-a născut pe
baza episodului sinuciderii lui Vasile Milea. În competiţia începută imediat
după ora 12.05 în ziua de 22 decembrie 1989, şi intitulată „Urma scapă turma”,
moartea „eroică” a lui Milea (prima variantă care a fost circulată intens a
fost că el a fost asasinat de Ceauşescu) le-a oferit lui Stănculescu, Guşă,
Hortopan, Eftimescu, Rus şi celorlalţi capi ai Armatei un atu mediatic decisiv.
Şi posibilitatea de a scăpa de orice responsabilitate pentru ceea ce făcuseră
până atunci. Drept urmare, în deplin consens, toată lumea a fost lovită instant
de o amnezie subită, astfel că nimeni nu a mai considerat potrivit să vorbească
în acele ore (şi nici mult timp după aceea) despre faptul că Armata trăsese,
începând cu 17 decembrie 1989, cot la cot cu Securitatea, asupra populaţiei.
Iar astăzi cand au trecut 30 de ani de când Vasile Milea a omorât
bucureșteni, ce poate fi mai rusinos decât să avem în București Bulevardul
Milea? Exista ceva mai schizofrenic astăzi cand ne pregătim să îi omagiem pe
cei uciși atunci? Exista rusine mai mare pentru statul român și reprezentanții
lui?
Nu stiu. Si eu si altii am spus si scris despre asta in mod repetat pana
ne-am plictisit. Nu ne-a auzit nimeni și nu a interesat pe nimeni. Autorități
care cheltuie bani cu nemiluita pe floricele, luminițe și alte zorzoane gasesc
costisitoare schimbarea numelui bulevardului. Dar cand vine vorba de alte
personalități mai mari sau mai mici, în viața sau decedate se gasesc bani și
este voința.
Eu nu vad decat nesimțire, indolența și nepăsare. Plus o uriașă ipocrizie.
De fapt, de ce nu am scuipa pe morții revoluției fix in momentul cand
apărem la televizor sa ii plângem? De ce nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu