Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* "Voi lupta până la ultima picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!" (Ion Rațiu)

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

"Voi lupta până la ultima picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!" (Ion Rațiu)

  

Oana-Maria Bogdan

Sunt la Pitesti, pe stradă. Mă sună lumea să-mi spună că arde feisbucul, că vuiește presa, că s-au găsit comuniști, sexo-marxiști și leniniști la PLUS. Respectiv, că subsemnata a comis o impietate totală, un delict de opinie, care a inflamat o mână de domni ce nu-și pot reveni din șoc.

Totul a pornit de la un comentariu al meu din 1 decembrie 2018 la declarația din 1912 a unui șef nigerian de trib, postată de un coleg arhitect:
"Teritoriile pe care le locuim aparțin unei familii vaste, din care mulți au murit, puțini trăiesc acum și nenumărate generații urmează a se naște". O expresie cu înțeles similar îi atribuia și Delavrancea lui Ștefan cel Mare.*

Înainte de orice, aș vrea să fie clar că sunt imună la orice formă de bullying online, că nu mă impresionează atitudinile vădit exagerate. Se răstălmăcesc cuvinte și se interpretează cu rea credință. Nu mă sensibilizează deloc aceste practici. Eu cred în misiunea mea și a colegilor mei.

Astfel, vă rog să-mi îngăduiți să revin cu câteva lămuriri la acest comentariu pentru a reașeza lucrurile în matca unei dezbateri de bun-simț.

1. Nu a fost vorba nicio clipă în comentariul meu de confiscarea sau deposedarea forțată de proprietate a oamenilor. Ştim cu toții care sunt sensibilitățile istorice ale românilor și câte suferințe a provocat confiscarea violentă a pământurilor și a bunurilor în anii ’50. Bunicii mei au suferit și ei, ca atâția alți români, din cauza ticăloșiei colectivizării. Mai știm, de asemenea, că suntem societatea cu cel mai mare număr de proprietari de locuințe din Europa (97%). Prin urmare, orice referință la vreun model de expropriere precum cel practicat de staliniști și comuniști este lipsită de temei.

2. Sunt antreprenor, sunt fondatorul unei companii private si știu foarte bine ce înseamnă proprietatea privată în economia de piață. Dar ca arhitectă, am fost mereu interesată de patrimoniul material și imaterial al comunităților umane. Acest interes m-a și adus înspre politică, unde ideea care îmi însuflețește angajamentul este aceea a grijii pentru bunul comun, pentru lucrul public. Am convingerea intimă că societatea românească, traumatizată chiar prin minciuna „proprietății întregului popor” și guvernată haotic de trei decenii încoace, are nevoie să-și redefinească responsabilitatea pentru ceea ce ne este comun: istoria, patrimoniul cultural, orașele, străzile, valorile, viitorul.

3. Ceea ce putem constata cu toții în ultimii 30 de ani este un triumf haotic al individualismului și o teamă de a asuma responsabilități comune pentru lucruri comune. Românii se plâng, pe bună dreptate, că străinii le cumpără terenurile. Dar nu ar fi oare mai bine să gândim împreună modalități de a pune în valoare aceste terenuri în sânul comunităților locale? Păstrând proprietatea privată, desigur, dar dezvoltând responsabilitatea comunitară pe care am pierdut-o și de care avem atâta nevoie.

4. Pe de altă parte, vedem astăzi extinzându-se în jurul nostru diferite forme de renunțare la proprietate și de împărtășire a bunurilor și serviciilor. Acum zece ani plăteam pentru a citi un articol, azi se promovează tot mai mult sursele libere, enciclopediile online, softurile cu acces liber. Airbnb și Uber sunt platforme prin care oamenii își transformă proprietățile în bunuri împărtășite și servicii comune – vorbim de „sharing economy”. Tot mai multe orașe adoptă ideea de transport în comun gratuit, pentru a diminua tocmai poluarea și aglomerația cauzate de circulația mașinilor private. Tot mai mulți oameni preferă să platească pentru servicii de mobilitate, nu pentru un autoturism, pentru lumină, nu pentru un bec, pentru dreptul la locuire, nu pentru o locuință – vorbim de economia circulară.

5. Resursele materiale ale țării și ale planetei, în general, sunt limitate. Dacă ne lansăm într-o competiție înverșunată pentru stăpânirea și exploatarea lor, vom avea de suferit toți și mai ales vor avea de suferit generațiile viitoare. De aceea, cred că e nevoie de multă creativitate politică pentru a imagina, alături de proprietatea exclusivă, forme de guvernanță colaborative, deschise, mai responsabile față de societate și față de planeta Pământ, pe care o „consumăm” cu bună știință. Ce lăsăm moștenire generațiilor viitoare?

6. Ceea ce ne va duce înainte ca societate este încrederea în bunul public (material și imaterial) și nicidecum acumularea individuală de obiecte și pământuri. Noi vrem să propunem o politică prin care să le redăm oamenilor încrederea și convingerea că merită să lucrăm împreună la construirea unei societăți mai bune pentru copiii noștri. Nu palatele pe trei străzi și înconjurate cu ziduri groase ale baronilor locali definesc gradul de dezvoltare a societății, ci felul în care știm împreună să ne gestionăm ceea ce ne aparține tuturor: resurse, pământuri, tradiții și speranțe.

Aș reveni în final la înțelepciunea africană postată de colegul meu arhitect la 1 decembrie 2018: „teritoriile pe care le locuim aparțin unei familii vaste, din care mulți au murit, puțini trăiesc acum și nenumărate generații urmează a se naște”. Noi, cei de azi, suntem cei puțini care avem datoria să transmitem mai departe ceea ce am primit ca moștenire. Ceea ce dăm fiecare dintre noi copiilor noștri este o chestiune privată. Dar ceea ce vom ști să lăsăm generațiilor ce vin este o responsabilitate comună și acesta este țelul ultim al politicii, pentru care merită să ne sacrificăm interesele private.

Am însă un regret: practica folosirii în dezbaterea publică a unor suferințe enorme îndurate de cetățenii din România este inadmisibilă. Simt nevoia să le cer eu scuze celor care au suferit în urma terorii comuniste și au fost induși în eroare de interpretările rău intenționate. Nu a fost nicio secundă intenția mea de a lăsa loc de astfel de interpretăei și sunt profund întristată de modul acesta de folosire a unor traume ale societății într-un război politic. Puteți să mă atacați, puteți să mă contraziceți si puteți să mă criticați. Căci trăim încă într-o democraţie. Acea democraţie pentru care oameni precum Ion Raţiu au luptat „până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine“. E profund democratic să nu fii de acord cu cineva, dar să utilizezi emoții profunde ale societății doar ca să mânjești pe cineva este inadmisibil.

[preluat din Facebook]