Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* E vremea să spunem că „bătaia nu este ruptă din rai”! *

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

E vremea să spunem că „bătaia nu este ruptă din rai”!

Gelu Duminică

Sânge. O dâră de sânge, ce pornește din ușă și șerpuiește prin hol, mă conduce spre bucătărie. Respirația-mi devine sacadata și tot aerul din încăpere devine insuficient. Respir cu greu și, nu știu de ce, încep sa plâng. Drumul pana în bucătărie pare al naibii de lung și imagini, care de care mai macabre, îmi invadează mintea. Urlu după mama. Undeva, în coltul bucătăriei, vad un trup aparent inert. Seamănă cu ea, chiar dacă fata ii este sparta. „Sa nu te sperii, sunt bine! M-am lovit”.

Aveam vreo 8 ani când, la noi în casa, am văzut aceasta imagine. Am crezut-o când mi-a zis ca s-a lovit și eram convins de faptul ca, seara când a venit acasă, tatăl meu ii cerea scuze, acoperind-o cu săruturi doar pentru ca o iubea nespus de mult. Zâmbetul ei trist, completat de faptul ca frații mei mai mari nu vorbeau cu el, îmi era de neînțeles. M-am dus la el și i-am zâmbit. El mormăia ceva legat de iertare și de faptul ca a fost nervos…

Am început sa înțeleg ca mama nu se lovea, atunci când el nu a mai ținut cont de faptul ca eram prin preajma. Violentele lui verbale, emoționale și rareori fizice, au devenit oarecum parte din viată mea cotidiana; nu se întâmplau zi de zi, ci mintea se juca cu fricile mele și mi le aducea în prim plan, astfel încât sa știu ca ele sunt acolo.
Raritatea violentelor fizice era suplinita de duritatea lor: am văzut cum ușa de la dulapul de sus al bucătăriei poate deveni o arma atunci când este împinsa cu forța în fata unui om, am văzut cum e sa fii lovit cu mașina de tocat, cu un scaun și cum durerea resimțita la impactul cu un corp contondent poate genera leșinul. Am reacționat de fiecare data când eram prin preajma și am ajuns chiar sa îl împing, în încercarea de a-l determina sa se oprească. Nu mi-am iertat niciodată gestul, însă nici pe el nu cred ca am reușit sa îl iert pe deplin pentru ca a scos ce e mai rău din mine.

De câteva ori, după ce era învinețita, mama ii lua pe frații mei cei mari și pleca de acasă. Prima data a fost trimisa înapoi de propria familie. „E tânăr și are sângele iute. Odată cu trecerea anilor o sa fie bine! Tu trebuie sa stai lângă copiii și bărbatul tău” au fost vorbele care au făcut-o pe mama sa nu mai ceara vreodată ajutorul familiei. „Trebuie sa stai lângă copiii tai, ca dacă pleci te aducem din post în post! Ce, când te-ai măritat ne-ai cerut noua voie?” a fost reacția autorităților (Miliției), care a făcut-o pe mama sa nu mai ceara nici ajutorul lor. Odată, după un astfel de episod în care mama plecase de-acasă, el a găsit-o în piața și a adus-o acasă de par. Nimeni nu a intervenit pentru ca el striga ca „e curva” și ca „a plecat de-acasă și și-a lăsat copiii singuri”. In mintea lor, sunt sigur ca mulți i-au dat dreptate și au considerat ca violenta era nu numai justificata, ci chiar meritata.

A trecut timpul și violenta fizica s-a transformat într-una emoționala. De multe ori o auzeam pe mama zicând ca prefera sa primească o palma, decât sa sufere umilințele la care era supusa. Se ruga lui Dumnezeu ca „sa-l i-a pe unul dintre ei, lasându-l pe celalalt liber”, ceea ce acum 10 ani s-a si întâmplat. Curios este ca acum ii duce lipsa enorm și ca nu povestește decât despre calitățile lui, care erau multe. 51 de ani de dragoste bolnava, pe care eu, cu mintea mea de copil, adolescent, tânăr, de fiu, nu prea am putut sa o înțeleg.

70% dintre femeile din Romania sunt victime ale unei forme de abuz. Ne aducem aminte de ele doar când o nenorocire se întâmpla și vreuna nu are norocul pe care mama l-a avut. Si anume de a nu fi schilodita sau omorâta de cel care ii este partener de viată. Ideea ca „femeia nebătuta e precum calul nestrunit” pare încă de actualitate în spațiul romanesc si nu este combătuta de o reacție civica solida care sa ceara o legislație robusta în domeniu și toleranta zero fata de orice forma de abuz.

Sâmbătă ne adunăm să mărșăluim „Împreună pentru siguranța femeilor!”, cu speranța ca vom atrage atenția decidenților asupra poveștilor de viată pe care mama mea, mama ta, prietenele noastre etc., trebuie sa le îndure cu umilința și rușine. E vremea sa spunem ca „bătaia nu este rupta din rai” și ca dragostea nu înseamnă ochi vineți. Chiar și atunci când victima spune ca s-a lovit…

[Preluare de pe Facebook]