* Războiul statului împotriva tuturor
VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!
E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com
Războiul
statului împotriva tuturor
Ne deranjează uneori la orgoliul nostru
național comparațiile cu țările occidentale. Ne consolăm spunând că nici „la
ei” nu e totul perfect. Ne lăudăm cu frumusețile patriei, cu ospitalitatea, cu
tradițiile, cu câte o victorie a Simonei Halep etc.
În fond, toate aceste gânduri sunt corecte:
nici la ei nu e totul perfect, și ei au peisaje extraordinare, dar și noi avem
locuri pitorești. Dacă vă nimeriți primăvara sau vara prin orășelele germane,
franceze sau spaniole veți vedea o mulțime de festivaluri, sărbători, datini
sau costume populare, la fel de frumoase „ca pe la noi”.
Unde se face atunci diferența cea mai
dureroasă între „ei” și „noi”? Eu cred că se face în grija pe care fiecare
intervenție publică o are sau nu față de starea de bine a oamenilor. Sau,
simetric, în grija de a nu spori, chiar de a reduce suferința semenilor. În
centrul acțiunii publice este omul de rând, cetățeanul oarecare și nu postul,
influența, puterea, banii.
Avem de făcut o reparație la un drum
stricat? Prima grijă trebuie să fie ca niciun om să nu aibă de suferit din
cauza acestei reparații și nicidecum că trebuie să plantăm un panou oarecare ca
să ne prefacem că semnalizăm lucrare.
Avem de răspuns cererilor sporite ale
contribuabililor? Ne organizăm noi în birouri și servicii astfel încât să putem
răspunde nevoilor lor, pentru a nu le prelungi disconfortul creat de cozi,
căldură , înghesuială. Şi nicidecum nu îi tratăm pe solicitanți ca pe niște
virtuali infractori sau contravenienți.
Avem fonduri pentru școli? În ce fel putem
folosi fiecare leu astfel încât el să contribuie la îmbunătățirea calității
actului educațional, profesori și copii deopotrivă și nu pentru a duce acasă un
termopan din două?
Avem bani la spitale? Cum putem diminua
suferința bolnavilor și efortul medicilor creând un spațiu spitalicesc mai
primitor și mai performant fără a fura din porția de hrană a bolnavilor?
Este o copilă violată și cere ajutor? Prima
grijă nu are cum să fie respectarea regulamentelor și a protocolului, ci
salvarea imediată a vieții și curmarea suferinței acelei biete fetițe.
Putem multiplica exemplele la nesfârșit.
Dar cred că ceea ce a creat un hău tot mai profund între „ei” și „noi” este
diferența uriașă în felul în care imaginăm orice serviciu public, orice
intervenție în infrastructură sau în acțiunile publice. Românii plecați au fost
seduși nu atât de salariile mari, nu atât de magazinele pline – există de toate
acum și în România. Ei au fost convinși să rămână în țările de adopție de
această revoluție în abordarea serviciilor: administrațiile centrale și locale,
instituțiile publice servesc în primul rând și cel mai adesea cetățeanul și nu
pe ele însele. Cetățeanul e considerat liber, responsabil, creditat cu
încredere și beneficiar al prezumției de nevinovăție în acțiunile sale.
Sentimentul tulburător pe care ni-l dau
guvernul și toate instituțiile subordonate lui e că preocuparea pentru binele
oamenilor este un simulacru, o prefăcătorie tot mai grosolan mascată, de sub
care transpare hidoșenia egoismului, a rapacității, a războiului nemilos pe
care unii dintre noi (ajunși vremelnic într-o post de conducere sau de putere)
îl duc împotriva celor fără mijloace: războiul primarilor împotriva
locuitorilor, războiul funcționarilor împotriva contribuabililor, al
managerilor de spitale împotriva bolnavilor, al inspecțiilor județene și
directorilor împotriva profesorilor și elevilor, a, Puterii în general
împotriva tuturor celor slabi, vulnerabili sau neajutorați. Iar când aceste
nesfârșite mini-războaie civice, funcționărești, politice și instituționale
izbucnesc peste tot în jurul tău și împotriva ta, realizezi că nici datinile,
nici peisajele nu mai contează, ci salvarea ta și a celor dragi din calea
monștrilor în care se transformă toți cei care ajung la putere.
Căci
peisajele apar din loc în loc, datinile se întâmplă din când în când, dar
războiul dus de stat împotriva ta e zilnic. Şi nimeni nu moare ca un erou în
acest război, ci doar moare.
[Preluare de pe Facebook]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu