Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* “PE AICI NU SE TRECE!” - deviză românească mobilizatoare şi oricând actuală

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

“PE AICI NU SE TRECE!” - deviză românească mobilizatoare şi oricând actuală.

Alexandru Ghillis

În ultimele câteva luni au început să apară postate pe site-urile de socializare cele mai utilizate, în special pe Facebook, articole şi mesaje dubioase (dacă ne-am gândi din iniţiativa cui, de către cine şi în ce scop au fost emise!) care anunţă că în România se va relua serviciul militar obligatoriu (deşi ministrul apărării naţionale a dezminţit ferm informaţia) ori se pun întrebari de genul „Dacă eşti recrutat la armată, ce faci? Te prezinţi?” sau „În caz de război, vei lupta să-ţi aperi ţara?”.

Sunt aproape uimit când citesc, la sfârşitul interogărilor, o mulţime de comentarii de-a dreptul defetiste, iresponsabile (sau, poate, cine ştie?!) din partea unor bărbaţi tineri - o bună parte dintre aceştia ascunzându-se sub diverse pseudonime chiar hilare - apţi să-şi apere cu arma în mână familiile, prietenii, ţara şi parteneriatul cu colegii de alianţă a acesteia contra unei agresiuni externe. Conform principiului reciproc împărtăşit „unul pentru toţi si toţi pentru unul”. Răspunsuri ca „nu am motive să mă sacrific” sau chiar „mai bine cu ruşii decât cu nemţii şi americanii” ş.a.m.d., sunt stupefiante să le citeşti sau să le auzi acum, în 2018, într-un stat european democratic, membru important al flancului de sud-est al NATO, fiindcă lasă să se inducă subliminal, în masă (deliberat?), ideea perversă de non combat a vechii şi păguboasei expresii autohtone „capul plecat sabia nu-l taie” şi astfel viaţa merge înainte! Pentru cine? Este perfect adevărat că într-un regim democratic există libertate de opinie pentru oricine în spaţiul public, cum este şi o reţea de socializare ca Facebook, dar orice are o limita, mai ales dacă există pericolul de a se aduce indirect atingere la siguranţa naţională.

  

Cum ar fi trebuit să reacţionăm noi, o bună parte a celor ce am fost tineri cu circa patru decenii în urmă, când eram recrutaţi la oaste şi, deşi aveam poate propriile convingeri, a trebuit să depunem jurământ volens nolens că vom apăra cu preţul vieţii R.S.R., partidul comunist român „far călăuzitor” şi pe „genialul conducător iubit al naţiunii”? Este adevărat. Vechea expresie românească a capului plecat a funcţionat din plin şi atunci! Tresăream când, adunaţi în front în curtea cazărmii, îl auzeam pe comandantul unităţii atenţionându-ne pe noi, viitori ofiţeri în rezervă, că nu vom apuca să ni se albească părul şi vom fi pe câmpul de luptă împotriva agresorului NATO. Din fericire, până la urmă, Dumnezeu a hotărât cu totul altfel!

Întâmplător, am avut - cu ceva timp în urmă - norocul ca o bătrână mătuşă (nu Tamara!), rudă de alianţă depărtată, să-mi dea să citesc şi să fac ce cred de cuviinţă cu jurnalul de campanie al tatălui ei, colonelul Ion B., erou post-mortem, căzut în bătălia de la Mărăşeşti din Primul Război Mondial. Jurnalul, în ansamblul său, ar putea fi încă un document interesant pentru cercetători, istorici, dar şi un exemplu de adevărat patriotism românesc care, din păcate, în zilele noastre pare să fi degenerat numai în efuziuni paroxistice de operetă sau în manifestări defetiste. În acelaşi timp, nu pot să nu remarc sensibilitatea şi talentul literar şi jurnalistic al acestui om. Aproape fiecare pagină de jurnal s-ar putea constitui într-o sursă primară a unui scenariu pentru un mega-serial TV. Spre exemplificarea celor spuse, am ales să fac cunoscută numai pagina de jurnal de campanie a zilei de 31 decembrie 1916, ajun de An Nou. Trupa se afla atunci în pregatire de luptă, fiind încartiruită într-un sat din Moldova liberă. Eroul nostru nu ştia atunci că-i rămăsese de trăit mai puţin de un an.

„31 decembrie 1916

     Astăzi, încă de dimineaţă, ziua se arăta ciudată. De peste câmpul cenuşiu, îngheţat, satul se vede departe, aproape de orizont, ca o adunătură de case minuscule, păstorită de turla argintie a bisericii. Era o linişte apăsătoare şi, numai vag, ca o impresie, se rostogoleau din când în când peste câmp  văluri subţiri de sunete zglobii. Ceva, ca un murmur cristalin, ce nu aparţinea naturii înconjurătoare.

     Este veselie în sat, ca în zilele bune, după bucuria Crăciunului. S-au înjghebat mici orchestre pentru întâmpinarea Noului An, iar colindătorii trec din curte în curte, de la casă la casă, cu plugul şi buhaiul. Bicele pocnesc.

     Deodată văd câtiva soldaţi aleargând iepureşte pe uliţă, răcnind înebuniţi spre casele oamenilor:  „Aeroplanele! Aeroplanele! Ferea mă! Ferea!”.

     Îşi fac apariţia, jos de tot, două păsări mari cu cruci albe pe aripi. Trec în viteză pe deasupra acoperişurilor, umplând satul cu uruitul asurzitor al motoarelor. Oamenii ţâşnesc afară din case, aruncându-se prin grădini şi-n şanţuri. Colindătorii se răspândesc care-ncotro, lepădând tobele şi buhaiul cât colo. Toate zorzoanele rămân abandonate în noroiul îngheţat.

     Din aeroplane, care se reîntorc în acelaşi zgomot asurzitor, sunt aruncate bombe mici şi negre, împodobite sărbătoreşte cu panglici lungi, strident colorate, care flutură, ondulandu-se vesel în cădere. Cadouri funeste de Anul Nou din partea duşmanului! Acolo unde cad poamele ucigaşe, răsar bubuind ciuperci negre de fum otrăvitor, pământ, cărămizi, lemne, bucăţi de tablă şi zdrenţe însângerate. Seamănă cu gheizere ce izbucnesc din trupul satului.

     Ne înebuneşte mai mult zgomotul motoarelor, ce durează parcă o veşnicie. Nişte soldaţi nu mai aşteaptă niciun ordin şi trag cu carabinele asupra aeroplanelor. Acestea dispar tot atât de neaşteptat precum au apărut. Se duc urlând peste câmp, valsând unul după altul deasupra pământului îngheţat, până se pierd dincolo de orizont.

     Pentru o clipă s-a lăsat o linişte de moarte. Dar după momentul de răgaz, au început strigăte, apeluri şi sanitarii aleargă după raniţi. Încep să fie scoşi şi câţiva morţi. Sunt întinşi, unul lângă altul, pe iarba ingheţată din faţa bisericii. Bătrâne în straie negre vin şi le aprind lumânări la căpatâi.

     În câteva locuri arde şi fumul se rostogoleşte gros peste sat, aruncând asupră-i umbre ce se târăsc lugubru peste case, peste copaci, peste oameni, risipindu-se deasupra câmpiei. În mijlocul uliţei aburesc intestinele unui cal mort.

     Mă îndreptam spre Comandament, când îl văd pe Simion alergând preocupat. S-a bucurat mult, sărmanul, că sunt sănătos. Mă căutase peste tot. Mi-a spus într-un suflet că la noi nu se întâmplase nimic, aşa că l-am trimis acasă, iar eu m-am dus să-l caut pe colonelul Bacalbaşa pentru noutăţi. Pe neaşteptate, de undeva a început sa cânte cu foc un acordeon. Formidabili suntem noi, românii! Îmi vine în gând legenda păsării Phoenix. Oare vom renaşte şi noi din cenuşă? Sunt convins!

     Acum, când îţi scriu, e seară târziu. Aştern aceste rânduri la lumina gazorniţei, aşa cum fac seară de seară, iubirea mea. Este o bună bucată de vreme de când nu mai am nicio veste despre voi şi totul din vina mea. Numai din cauza mea eşti tu acum, dragostea mea, tu cu Rodica şi Mamiţa în ţara aflată sub cizmele duşmanului. Ce-oţi fi făcut  voi de Crăciun şi acum, în prag de An Nou? Vă văd parcă, singure şi triste, la masă în mijlocul sufrageriei noastre şi scaunul meu rămas gol.

     Afară, colindătorii plesnesc iar din bice. Ne urează un An Nou îmbelşugat. Se aude larmă veselă în vecini, chiote de petrecere. Îmi fac impresia unor nebuni care, deşi văd cadavrul în casă, totuşi râd, petrec şi se învârtesc în jurul lui, se învârtesc, se învârtesc... Eu nu pot. Conştiinţa mea-i bolnavă. Ţara e pe treisferturi cotropită de un duşman feroce şi familia este fără apărare la discreţia acestuia. Sufletul meu plânge. Petreacă cine poate! Voi stinge lampa şi voi adormi, iubita mea, cu chipul tău drag şi al Rodicăi în gând. Noapte bună şi „La mulţi ani!”. Fie ca anul care vine să fie anul izbăvirii noastre şi al ţării scumpe!”

Din păcate, spaţiul alocat are şi el limitele lui, aşa încât nu am ocazia acum să pot face publice şi alte pagini din jurnal, pentru a se afla (a câta oară?) că devotamentul şi patriotismul soldaţilor români la acea vreme, mare parte dintre ei simpli agricultori semi-analfabeţi, nu a fost blocat de echipamentul militar mai mult decât insuficient şi  armamentul învechit, de comunicaţiile şi aprovizionarea greoaie, de lipsa aproape totală de igienă şi de incompetenţa crasă, criminală, a mai multor factori superiori de decizie militară, care ar fi trebuit să ramână pe viaţă cu conştiinţa încărcată de sutele de mii de vieţi pierdute din cauza unor ordine contradictorii tembele. Toate aceste lipsuri majore au fost suplinite de patriotismul, de curajul – consemnate de istoria modernă a României - soldaţilor şi ofiţerilor români în lupta pentru apărarea ţării. Au trecut deja 102 de ani grei de la acel sfârşit de an 1916 consemnat în jurnal.