Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* Lungul drum al vietii catre moarte

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!
E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Lungul drum al vieţii către moarte

Alexandru Ghillis

După îmbrăţişarea de îmbărbătare şi efuziunea despărţirii, domnul Popescu priveşte lung de la geam maşina fiului său părăsind porţile azilului şi îndepărtându-se cu viteză pe şoseaua ce-l duce spre oraş. Acasă.

Ăsta ar fi un final deja fumat, îşi zise domnul Ionescu, continuând să-şi imagineze un posibil episod telenovelistic ce, cu siguranţă, nu va prinde viaţă nicicând. Ăsta e domnul Ionescu, un bătrânel care, deocamdată, şi-a conservat imaginaţia bogată şi este chiar încântat de eventualul titlu, care l-ar parafraza pe cel al piesei unui renumit dramaturg american.

Domnul Ionescu este unul dintre cei care s-au dedicat de-a-lungul vieţii, fiecare după propriile posibilităţi native, artei şi culturii. Iar el, pe lângă profesia consumată în întreaga sa activitate, a rămas - tocmai din studenţie – şi cu un oarece talent de a crea scenarii pentru filme de scurt metraj, însă toate pierdute prin sertar. Pasiune, ce nu l-a părăsit nici în prezent, la senectute. Aşa se face că, având în vedere o veche prietenie, ce-l lega încă din perioada facultăţii de domnul Popescu, a ajuns să-i cunoască îndeaproape acestuia întreaga viaţă, amândoi fiind de vârste apropiate şi cu profesii identice. În continuare, ca să nu ne plictisim, să-i numim doar Popescu şi Ionescu.

Ambii prieteni şi-au dăruit fiecare talentul, pe salarii modeste, în instituţii de artă şi cultură aflate în subordinea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi mai apoi, după 1990, a Ministerului Culturii. S-au ales, la vârsta pensionării, mai cu seamă Popescu, cu nişte pensii modeste care, în condiţiile lor actuale de trai şi de sănătate, nu le ajung de la o lună la alta, fără ca să fie nevoiţi să întreprindă o serie de artificii. Şi sunt foarte mulţi ca ei, dar se pare că, pentru aceştia, din totdeauna, factorii guvernamentali responsabili sunt surdo-muţi când e vorba de artă şi cultură.  

Adesea, Ionescu îl vizitează acasă pe Popescu care, septuagenar văduv fiind şi el,  de două ori bunic, este ţinut ostatic în casă de durerile atroce ale unei coxartroze de sold, ce-i restricţionează drastic chiar şi deplasările în apartament. Colac peste pupăză, cu peste un an în urmă, în viaţa sa s-a accentuat calvarul. Rămas doar cu pensia, puţin sub 1500 de lei, într-un apartament de trei camere la bloc, pentru a face faţă cheltuielilor la întreţinere, la medicamente, tratamente şi alimente - deci pentru a putea supravieţui - Popescu a început prin a renunţa să mai încălzească două dintre cele trei camere, limitându-se la una singură. Apoi, a fost nevoit să renunţe şi la apa caldă, la internet şi la telefonul fix, rezumându-se doar la mobil. Aprovizionarea i-o făcea o vecină miloasă, pensionară. Până într-o zi, când nu a mai putut nici ea. Atunci, Popescu, de comun acord cu fiul său, a luat hotărârea să fie internat, definitiv, într-un azil particular. Lui Ionescu, subiectul i-a aprins imaginaţia, poate pentru încă un scenariu mort în faşă. The End.