Jurnalism independent. Scrie liber despre orice!

* Fericirea e o stare de nesimțire...

VREI SA FII PUBLICAT(A) IMEDIAT? Scrie liber(a) despre orice te preocupa, daca esti ferm convins(a) ca subiectul tratat ii va interesa si pe altii! Trimite repede textul tau, sub forma unui articol editat corect ortografic, atasat unui email si, daca este considerat de larg interes public, va fi imediat postat copy/paste in intregime si absolut gratuit pe https://jurnalism-independent.blogspot.com (cu eventuale scurte date biografice, daca le furnizezi). Dedica-te cu incredere jurnalismului cu adevarat independent!

E-mail la: jurnalism.independent@gmail.com

Fericirea e o stare de nesimțire...

Angela Tocilă

Fericirea e o stare de nesimțire... vezi doar frumusețe în jurul tău, o stare de grație pe care omul o simte ocazional, când i se naște un copil sau e când îndrăgostit. Fericit fiind, un om poate doar să creadă că iubește totul în jurul său, când el iubește doar starea în care se află. Omul crește prin suferință, evoluează prin suferință... De aici ideea de iubire absolută, iubirea supremă, când subiectul este atât de drogat de emanațiile hormonilor și adrenalinei din corpul său, încât contactul cu realitatea e pur întâmplător. Oamenii nefericiți creează, deci nu e degeaba nefericirea. Oamenii fericiți creează și ei, deci nu este degeaba nici fericirea, însă rațiunea are ultimul cuvânt, întotdeauna. Nu poți fi rațional când te opintești să dărâmi o clădire sau un monument care nu are niciun defect și nu e pe cale a se prăbuși, fără a avea intenția să clădești altceva pe fundația rămasă. Ceva mai bun, evident...

Familia, tradițiile, folclorul sunt monumentele noastre care nu ne-au dat niciun motiv să credem că s-ar prăbuși din senin, dar noi ne-am turat deja motoarele buldozerelor și trebuie să mergem înainte cu distrugerea propriei lumi. Din snobism și instinct de turmă, din vanitate și idealism utopic.

Nu ne interesează că acțiunile noastre îi afectează pe copiii noștri pentru că suntem siguri că banii îi vor ține la adăpost. Poate în lumea utopică pe care ne-am creat-o, fără a ține cont de realitate...

De ce insist pe tema asta? Pentru că eu cred că am renunțat la ceva din noi, ceva ce nu va mai fi regăsit niciodată, și pentru că pierderea nu e justificată de nicio tâmpenie progresistă, nici măcar de iubirea invocată. Au spus că iubirea nu se votează, dar eu spun că iubirea nu se negociază, nu se joacă nici la barbut, nici la poker, și că noi suntem aceiași de la Facerea Lumii, doar că ne-am tâmpit progresiv la cap.
Noapte bună!